"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

sâmbătă, 20 mai 2017

NĂSCUȚI PUȘCĂRIAȘI


ne-am născut într-o temniță 
căreia viața noastră 
îi tot îngroașă zidurile...

căci zilnic suntem 

scoși la muncă 
la canalul Lume-Iad
ca să ne săpăm singuri
mormintele sufletelor...

dar este scăpare, frate! este scăpare, soră!

este scăpare!!!

așa cum strămoșii noștri 
din temnițele comuniste
bătând în perete
sau în țeava caloriferului
se spovedeau Morse 
unui preot din celula vecină,

așa și noi

cu bătăile inimii
să ne mărturisim neîncetat
fratelui nostru lăuntric de ocnă
Iisus...

și
din iertarea Lui
în adâncul inimii va răsări
un surâs...

surâsul sufletelor care știu

că-n timp ce-și zornăie lanțurile pe pământ
viața lor petrece
în libertate....




vineri, 19 mai 2017

natură moartă cu lacrimi


după ce și-a bătut nevasta
bărbatul în maieu
fumează pe balcon...

în casă
televizorul deschis
cu volumul la maxim
o sticlă goală pe masă
o cămașă pătată de sânge pe scaun
și
Maica Domnului
cu Iisus mort în brațe
pe carpeta de pe zid....

singura lumină din lume
e în ochii
ei...


MECANICUL


bătăile inimii mele treceau 
prin lume
ca un tren cu vagoanele goale
prin noapte 
ca un marfar ce cară lumea
în nimic...

și nimeni n-a putut schimba asta...

doar când L-am rugat pe Iisus 
să fie 
mecanicul acestui tren
și
El S-a urcat în locomotivă

bătăile inimii au început să treacă
prin mine
ca un marfar ce cară
veșnicia
în lume....



joi, 18 mai 2017

ÎNDREPTAR de SPOVEDANIE

te rog, mai întâi,
să-ngenunchiezi lăuntric
în fața
lui Hristos Cel Răstignit...

mărturisind păcatul cel mai greu,
Îi vei închide 
rana de suliță din coaste...

apoi, mărturisind păcatele-cu-fapta,

Îi vei scoate cuiele 
din mâini și din glezne...

spunând păcatele-cu-vorba,

Îi vei șterge scuipatul
de pe obraz....

șoptind păcatele-cu-gândul

Îi vei lua de pe frunte
coroana de spini...

și astfel

cu fiecare păcat mărturisit
Îl vei face pe Hristos
din ce în ce mai viu

în tine....


LUCIDITATE

În mine totul e rănit
batjocorit spurcat.
Eu n-am o viață
ci o vină.

Trăiesc doar
pentru-a fi
iertat.

miercuri, 17 mai 2017

IERTAREA și IUBIREA

Există ispita unei vieți creștine mecanice.
Mă gândesc, în primul rând, la Spovedanie. Intri la Duhovnic, își spui păcatele și greșelile, ți se citește rugăciunea de dezlegare, săruți Crucea și mâna care o ține...și pleci.
Faci asta de zeci, sute și mii de ori. Mai mult sau mai puțin, începe să aibă aerul unei rutine.
Simțim dezlegarea dar, parcă nu mai simțim iertarea....
Iar din dezlegare, ieșim cu graba de a merge mai departe. Poate și cu un gând sau sentiment de mulțumire. Dar, numai din IERTARE, ieșim cu IUBIRE. Dacă ne-am simțit iertați, ne-am simțit iubiți. Iertarea este numele unei iubiri care intră într-o rană și o închide cu ”carnea” ei... Un suflet iertat, e un suflet atins și vindecat de iubire...
Mi-am amintit acestea, recitind din Evanghelie, despre femeia păcătoasă din casa lui Simon Fariseul, căruia i s-a iertat mult și, de aceea, a iubit mult. Care, pentru că i s-a iertat, a iubit...
Poate nu mai simțim, de la o vreme, cât de mult ni se iartă, de fapt, la fiecare păcat. Sau nu mai simțim fiecare păcat, ca o lovitură dată lui Iisus, cărnii și duhului Lui, căci e un Trup și un Duh cu noi. Și poate, mai adânc, mai tainic: dacă n-am greși, nici n-am mai avea nevoie de iubirea Lui....
Ceea ce s-a întâmplat atunci în casa lui Simon, se întâmplă acum în Biserică, adică în Trupul lui Hristos; adică, ce s-a întâmplat în afara lui Hristos, acum se întâmplă în lăuntrul Lui. E ca și cum aș spune că un accident care a avut loc pe stradă, cu carnea, sângele și nervii altuia, are acum loc în mine, cu carnea, sângele și nervii mei: ca și cum camionul care l-a izbit pe acela pe șosea, m-ar lovi acum pe mine, venind cu viteză, din lăuntrul meu...
Sărutăm Crucea și mâna duhovnicului, dar nu sărutăm, cu inima, rana pe care i-am făcut-o lui Iisus. Plecăm și umblăm dezlegați....
Poate, dacă am pleca și umbla iertați, am avea cu ce iubi; căci rănile păcatelor iertate de Iisus, cu cât au fost mai mari și mai adânci, cu atât sunt pline cu mai multă iubire (ca niște gropi pe care dracii le-au săpat în noi ca să cădem și să ne pierdem sufletele în ele, iar Iisus, iertându-ne, le-a umplut cu dragostea Lui, transformându-le în fântâni)...
Căci inima fiecărui om pe care îl întâlnești, dacă îi traduci bătăile, vei auzi că-ți spune, repetat, cu glasul lui Iisus: Dă-mi să beau! Dă-mi să beau!...
Cei dezlegați vor trece mai departe, spre desăvârșirea vieții lor duhovnicești.
Cei iertați, se vor opri și vor împărți cu cel însetat, iertarea pe care au primit-o...

P.S. Iertați generalizarea. Poate cele scrise mai sus sunt doar boala mea.

luni, 15 mai 2017

povestea Democrației

La început,
când ne-a fost adusă Democrația,
toată lumea încăpea în ea 
în picioare,
aveai destul loc să-ți îndrepți spatele
după comunism.

Dar,
pe măsură ce se întindea și 
cuprindea totul,
Democrația a început
încet-încet
să scadă
în înălțime....

Oamenii au observat la un moment dat
că pentru a rămâne în Democrație
trebuiau 
să-și plece puțin
capul.

li s-a spus că e doar o manifestare
de civilizație
de politețe față
de Democrație....

dar după ceva timp
au trebuit să-și plece
și umerii.

apoi trunchiurile;

pe urmă,
genunchii și piepturile....

După cum progresează lucrurile,
din respect pentru Democrație,
mai avem puțin
și ajungem

în iad...


duminică, 14 mai 2017

un pas

privind-o
am văzut
că-i Cruce.

sărutând-o
am simțit
că-i Scară...

sâmbătă, 13 mai 2017

TRĂDĂTORUL DUHULUI

Iisus
a deschis cerurile
și putem în sfârșit ieși 
de unde totul e
deșertăciune...

pentru asta ne-a dat aripile credinței Lui
dar eu nu le mișc
pentru a mă înălța de pe pământ
ci

pentru a-mi face respirabilă 
duhoarea acestei lumi...

joi, 11 mai 2017

SUNT O INIMĂ OARBĂ

până au venit îngerii
Lot își chinuia sufletul
cu ce vedea în Sodoma

dar când trimișii Cerului
i-au intrat în casă
a închis ușa și ferestrele

iar când
l-au luat de mână
și l-au scos din cetate
a plecat fără
să privească în urmă...

știind că inima mea
e ca femeia lui Lot
i-am scos ochii...

nu mă mai întrebați
ce se întâmplă în lume
sunt o inimă oarbă
târâtă de un înger
dincolo de ploaia de pucioasă
ce cade

pe mine....

miercuri, 26 aprilie 2017

Al cărui duh sunt?

Pentru mine Sfinții Închisorilor sunt eroiii războiului duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Române cu duhul comunismului.
Ei au început acest război la periferia lui, la nivel trupesc și intelectual, cultural și politic, și au fost duși de Dumnezeu până în miezul lui, în Casa Răului, în inima vârtejului malefic ce avea să-i împrăștie semințele în inimile oamenilor....
Sfinții Închisorilor au înfruntat duhul comunismului în starea lui pură, înainte de a se disemina în poporul român. De aceea, oricine vrea să vadă chipul descoperit, fără nici o mască ideologică sau instituțională, al duhului comunismului trebuie să cunoască Fenomenul Reeducării din pușcăriile comuniste, Fenomen care și-a avut capitala la Pitești.
După 1989 duhul comunismului n-a părăsit România. Dimpotrivă, și-a continuat lucrarea. Lupta începută cu elita duhovnicească a României în tenebrele Piteștiului a devenit acum lupta cu amintirea, cu Duhul acestora, în sufletele noilor generații. Reeducarea nu e un succes deplin decât atunci când poporul se leapădă de eroiii lui duhovnicești, ca de niște pericole supreme pentru pacea și bunăstarea lor, așa cum s-au lepădat evreii de Hristos; atunci abia primește el în chip desăvârșit, pentru totdeauna, pecetea comunismului. Căci vrăjmașul sufletului omenesc știe că Biserica e vie într-un neam atâta timp cât naște eroi duhovnicești, luptători cu duhurile rele, că Liturghia își împlinește rostul atâta vreme cât hrănește acest eroism.
În comunismul de dinainte de 1989 pușcăriile au fost adevăratele mănăstiri și schituri ale țării: acolo a bătut inima Ortodoxiei. Căci acolo a fost prima linie a războiului duhovnicesc. Acolo, elita culturală și politică a țării a devenit elită duhovnicească; acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie duși în tenebrele cele mai profunde ale comunismului, ca să înfrunte însuși duhul acestuia.
În măsura în care a rămas ceva necomunizat în Biserica și țara noastră, aceasta se datorează Sfinților din închisorilor comuniste. Prin compromis s-a salvat instituția eclezială, dar prețul ascuns, duhovnicesc, al acestui târg, a fost pătrunderea duhului comunist în administrația bisericească și mentalul colectiv al credincioșilor. De aici ni se trag toate bolile care macină azi Ortodoxia românească, de la cultul consumismului ”cu binecuvântare” și până la înlocuirea războiului duhovnicesc cu psihoterapia ortodoxă, training-uri de dezvoltare personală.
Cum tindem să înțelegem și să abordăm Biserica din România azi? Ca pe o clinică de recuperare pentru cei ce nu se mai pot integra în societatea de consum sau ca spital de campanie pentru cei răniți în războiul duhovnicesc?
Poate că fără Sfinții Închisorilor, fără istoria scrisă cu sângele lor în temnițele comunismului, nici măcar nu ne-am mai pune o astfel de întrebare.


duminică, 23 aprilie 2017

ah, tinerilor, vă rog....

am văzut o pereche
fumând și sărutându-se lasciv pe terasa
unei ceainării...

am tresărit pentru că erau foarte murdari....
dar nu hainele ci felul în care le purtau;
nu fețele ci expresiile lor;
nu mâinile ci gesturile,
nu buzele ci sărutările....

ah, tinerilor, vă rog, nu vă lăsați înșelați!
sexul întotdeauna înmulțește:

ori viața
ori mizeria ei....

Un Sfânt, un gând și un păcat...

Hristos ne-a dat pacea Sa. Prin tot ce a făcut, a biruit toți dușmanii acestei păci, a umplut-o de toate biruințele Lui și ne-a dăruit-o nouă.
Sfântul Mare Mucenic GHEORGHE s-a sfințit păstrând această pace în mijlocul și în pofida tuturor torturilor. De fapt, chinurile desăvârșesc pacea lui Hristos în creștini atunci când ei țin la această pace mai mult decât la viața lor...
De când am venit de la biserică, mă tot urmăresc un gând și un păcat: privind la împărtășirea celorlalți cu Sfintele Taine, la bucățica de Trup din linguriță, m-am uimit de cât de mic S-a făcut Hristos ca să fie primit de noi, în noi.... Acesta e gândul.
Apoi, păcatul... Păcatul  de a fi primit cuvintele Bisericii ca să înmulțesc cuvintele mele....
Când, de fapt, cuvintele Bisericii ne sunt date ca să sădească, să crească și să înmulțească pacea lui Hristos în noi.....

La mulți ani de pace a lui Hristos tuturor celor care astăzi îl sărbătoresc pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și-i mulțumesc lui Dumnezeu că ni l-a dat.


joi, 20 aprilie 2017

Mâine,21 aprilie, o tămăduitoare (sperăm) întâlnire de suflet, la ora 19.00, la sediul ANR ( la birou la Marius Apopei). Vă aștept cu tot dragul lui Dumnezeu pentru mine....

miercuri, 15 martie 2017

Scheletul din inimă

Două evenimente: lectura unei cărți de filosofie politică și un e-mail.
De când am deschis cartea m-a izbit duhoarea cadavrului care se descompune sub formă de discurs. E o descompunere morală, evident; e descompunerea morală a celui care își detestă sau ignoră apropiații dar este preocupat acerb de soarta umanității. E tipul pe care îl denunță Noica, cel care își iubește departele, nu aproapele, pentru că iubirea departelui nu comportă riscuri, disconfort fizic....
E-mailul: un prieten îmi scrie că a a vut ”o lungă discuție” cu fiul său. O convorbire e un prilej de comuniune. Subiectul convorbirii e cu totul secundar. Am simțit o mare bucurie pentru comuniunea lor. Și nu mă interesează subiectul, pentru că oricum, oricare ar fi, e doar un pretext, o momeală ca doi sau mai mulți oameni să se apropie. E momeala cu care Dumnezeu ne ademenește unul spre celălalt, ca să ne descoperim și să ne iubim. Ori să creștem și să desăvârșim iubirea care există deja. Adevăratul sens, cel viu și dătător de viață, al unei discuții este că la sfârșitul ei, omul cu care am petrecut ne este mai apropiat. Mai drag. Viața nu are sens în idee, ci în dragoste. Nu este structurată ideatic, ci liturgic.
Există o expresie englezească, scheletul din dulap, semnificând infracțiunea morală supremă pe care o ascunde o viață, secretul cel mai negru, tenebros, ocult, al unei biografii.
Toți filosofii, de la cel de bloc la cel de nivel academic, au un cadavru în inimă. Cel al omului care ar fi iubit, în loc să gândească. Căci iubirea dă viață, iar cunoștința, trufie.
E izul crimei originare: asasinarea lăuntrică a lui Dumnezeu, pentru cariera sinelui ucigaș. 
Iisus le spune conaționalilor Săi: Dacă ați fi de la Dumnezeu, cum afirmați, m-ați iubi, că Eu de la Dumnezeu sunt. Dar voi sunteți fiii Satanei, ucigași ca și tatăl vostru, și de aceea vreți să mă omorâți.
Toată cazuisitica teologică a evreilor, nu era decât pregătirea unui dosar de procuratură, în vederea unei eliminări pe care o doreau acoperită cu o justificare teologică sau politică, așa cum subliniază permanent Evanghelia.
Orice discurs, cu excepția celui hristic, ascunde în el un cadavru: cel al iubirii.
E lucrul pe care îl simte orice poet autentic. Și, bineînțeles că tot efortul lui literar e o încercare de întoarcere a limbajului la exprimarea iubirii. Pentru asta îl supune la orice experiment: efectul poetic, lirismul, nu e decât dezgroparea iubirii din discursul, metafizic criminal, al filosofiei sau științei.
Viața umană își trage sensul din căutarea adevărului. Dar orice căutător sincer al adevărului este miluit de Dumnezeu cu descoperirea iubirii. Aici este punctul critic. Unii, găsind iubirea se opresc din căutare; și tot efortul concentrat pe căutare este reorientat pe trăirea, tot mai deplină, a iubirii. Dar, sunt cei care, deși au întâlnit iubirea, continuă căutarea adevărului....
Aceștia sunt asasinii vieții Omului, ai viului vieții noastre, lăsând umanitatea în virtutea unei inerții date de o inimă care a încetat de mult să bată.... Pentru că ei își pot continua căutarea doar ucigând iubirea. Și trăgând omenirea în abisul turbionar creat de eliminarea iubirii, căci fără iubire, lumea se golește de sens, transformând Creația într-o ”gaură neagră”. Duhul satanic e cel care nu-și găsește odihna și împlinirea în iubire. Și neexistând acestea altundeva decât în iubire, duhul satanic nu le află niciodată.... Acesta e iadul.
Și noi trăim astăzi în cultura asasinilor Omului, într-o cultură ucigașă, pe care o colportăm involuntar, în toate actele vieții, în măsura în care gândim și trăim ”ca lumea”, filosofic, ideologic și științific....
Singura ignoranță reală și vitală este cea legată de iubire: nu știm iubi. În formulare exactă: nu știm să fim iubire. Și, de aceea, simțim că nu știm să fim în general și ne up-datăm mereu la context, exercițiu chinuitor care este, probabil, originea și inima stres-ului...
Iar pentru această ignoranță există un singur vindecător, un singur învățător: IISUS HRISTOS.
Căruia I se cuvin, pentru aceasta, toată atenția, închinarea, slujirea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


sâmbătă, 4 martie 2017

viața este milă


Viața este milă 
pe care o primești 
atâta vreme 
cât o dăruiești.


marți, 28 februarie 2017

joi, 16 februarie 2017

ghicitoare

Antihristul
îi face pe orbi să vadă
fără să deschidă ochii
pe paralitici
să umble
fără să se scoale
și pe morți
să trăiască
fără să
învieze...

nu vi se pare cunoscut?

duminică, 12 februarie 2017

dicționar

când vorbesc despre DRAGOSTE
nu mă refer la un sentiment
ci la
lumină și putere:

la lumina ce
luminează
temelia ultimă
netrecătoare
a ființelor și lucrurilor;

și puterea
de a avea comuniune cu ele
la acel nivel....

la
lumina ce-mi descoperă
persoana dintr-un om

și puterea
de a rămâne în comuniune cu ea
indiferent de comportamentul
omului...

EU-L RISIPITOR (o simțire a Evangheliei de azi)

Nu știu voi cu ce ați rămas din Evanghelia de azi, dar  mie mi s-a părut că-L văd, în tatăl din Pildă, pe Hristos răstignit între cei doi tâlhari...
Căci cei doi fii ai Tatălui sunt, evident, doi tâlhari.
Fiul Risipitor vrea partea lui: frate-su, mai bolnav, vrea toată averea. De aceea, îl doare partea cheltuită de fratele său, nu plecarea și nici decăderea fizică și morală a acestuia. Și nu se îndură, pentru a nu-și diminua moștenirea, să taie un miel ca să petreacă împreună cu prietenii săi, altă dovadă că nu iubea pe nimeni.
Avem un fiu care pleacă să-și facă pofta. Și altul, care pentru același lucru, rămâne. Amândoi sunt niște egoiști. Nici unul nu-și iubește părintele. Amândoi se iubesc, cu pasiune, doar pe ei înșiși.
Iar egoismul este cea mai gravă boală a sufletului, pentru că risipește esența vieții, sămânța vieții veșnice din noi: capacitatea de a iubi.
Toți oamenii se nasc cu bobul de grâu al iubirii în ei: dar cei care nu-l îngroapă în pământul dragostei de Dumnezeu și aproapele, adică în pământul Bisericii, ci îl păstrează pentru ei înșiși, îl fac să nu dea rod, să se usuce și să moară. Și odată cu el, moare sufletul...
În cei doi frați din pildă, avem două feluri de egoism, ilustrat în istorie de neamuri și Israel: egoismul trupesc și egoismul duhovnicesc, Sau, altfel formulat, egoismul lumesc și cel religios.
Egoismul lumesc reprezentat de Fiul Risipitor: vrea un loc plăcut în lume, vrea un loc în Rai dar a greșit direcția și metoda, pentru că și-a greșit învățătorul. Dar când va înțelege asta, se va întoarce și se va corecta.
Egoismul duhovnicesc este cel care nu vrea, ca fratele său risipitor, un loc în Rai, ”o parte din averea Tatălui”: ci vrea tot Raiul doar pentru sine. Vrea, și acesta e întunecatul secret pe care încearcă să-l ascundă sub asceza și ascultarea lui, locul Tatălui. Dacă egoismul Fiului Risipitor este omenesc, cel al fratelui său este demonic.

În Pilda Fiului Risipitor Îl văd pe Dumnezeu răstignit, cu mâinile întinse către cei doi tîlhari de lângă El: ca să-i apuce și să-i ducă, în Rai, pe amândoi. Dar, din nefericire, doar unul singur a vrut asta... Doar cel care și-a dat seama că adevărata iubire nu era cea ”predicată” de pofta sa, nici de femeile sau prietenii cu care își mâncase averea, ci iubirea Tatălui, iubirea plină de înțelegere și iertare, care îmbrățișează necondiționat....

De pe Cruce Viața veșnică ne întinde, zi și noapte, mâinile Sale. Dar noi vrem, cu o încăpățânare tragică, mereu hrănită de această lume, să ne trăim viețile noastre. 
Iar viața mea nu e decât drumul meu către moarte... Privită atent și de aproape, viața mea nu înseamnă de fapt decât păcatele mele și moartea mea...
Există o singură Viață pentru noi toți. Vă rog, nu încercați să vă luați partea sau să o luați toată pentru voi: nu veți face decât să vă risipiți și să vă pierdeți. Și să lăsăm această Viață mai rănită și mai slăbită următoarei generații, copiilor noștri...
Cred că morala acestei pilde poate fi formulată și așa:
Haideți să ne oprim! Haideți să ne dezintoxicăm de această otravă, de acestă cultură, de această școală a morții veșnice care este egoismul.
Haideți să învățăm iubirea Tatălui de la Domnul Iisus Hristos prin Duhul Sfânt.
Haideți la Biserică. Haideți să învățăm, împreună, să fim fii și frați.

BISERICA și LUMEA RELIGIOASĂ

Într-una din întâlnirile sale cu obștile monahale din Rusia, schiarhimandritul Ioachim Parr spunea:
Rusia moare, înghițită de lumesc. Și nimeni nu-i întinde o mână de ajutor de care ar putea să se sprijine. Iată, noi, cei ce ne-am adunat aici, suntem gata să ne aducem jertfa?”
Citind aceste cuvinte, mi s-a părut că aud, în sfârșit, strigătul Bisericii dintr-o țară, expresia patriotismului ei specific: Patria noastră moare, înghițită de lumesc!! 
Nu de imoralitate sau interese politice oculte; nu de consumerism sau epidemii; nu de globalizare și jaf economic organizat; nu de corupție sau dependențe. Nu. De toate acestea se ocupă sau ar trebui să se ocupe alte instituții. Ale acestei lumi. Lumești.
Biserica este în lume, dar nelumească. Și este aici, în lume, cu misiunea izbăvirea oamenilor, de lumesc.
Adică, de fapt, Biserica nu se ocupă de morală sau cultură, economie ori sănătate. Desigur, poate face gesturi care pot fi catalogate de un ochi profan ca economice sau culturale. Dar, dacă ele nu sunt făcute ca să scoată oamenii din lumesc, nu sunt ale Bisericii, ci ale lumii religioase. Iar lumea religioasă nu este Biserica.
Dacă e greu să înțelegem cele scrise mai sus e în primul rând pentru că Ortodoxia românească, de pildă, constă dintr-o covârșitor de multă lume religioasă și, foarte puțină Biserică.
Diferența dintre lumea religioasă și Biserică e simplă, extrem de vizibilă, pentru cei care vor să vadă: lumea religioasă e acel segment al populației care a ales religia pentru a-și atinge scopurile din lume, pentru a ocupa locul dorit în lume. Biserica, e adunarea celor care vor să învingă lumea, să răzbească, nu la sfârșitul vieții, ci în tot ce fac, din lume.
De exemplu, filantropia lumii religioase, rezolvă o problemă economică neacoperită de instituțiile lumești abilitate. Pe când milostenia Bisericii, este o parte din Liturghie, folosește materia și ritualul milosteniei, pentru ca omul să simtă harul, lumina și aerul Împărăției nelumești pe care o reprezintă.
Altfel spus, milostenia lumii religioase este o parte din faptele prin care să răzbești în viață, o parte a schimbului cu Dumnezeu: eu fac milostenie cu un flămând, iar Dumnezeu îmi va da ceea ce Îi cer din lume. De aceea, milostenia lumii religioase este, în realitate, desacralizată. Adică, lumească. De aici.
Pe când cea a Bisericii este făcută tocmai în scopul sacralizării vieții, mărturiei nelumești a sfințeniei, a prezenței lui Dumnezeu; și prin acesta, a ieșirii din lume, care la nivelul persoanei este o ieșire din sine....
Ieșirea din lumesc nu înseamnă ieșirea din viața cotidiană, din aspectele ei formale, economice, culturale, civice sau politice. Ci toate acestea trăite cu altă intenție fundamentală. Cu intenția, mereu prezentă ca fundament și vector tainic, ca, indiferent de activitatea în care suntem prinși, ea să continue Liturghia, lucrarea Liturghiei, de a scoate lumea din lumesc, de a o înălța permanent din tenebrele egoismului, în care a prăbușit-o păcatul, spre lumina nepieritoare a iubirii curate, pe care a răsărit-o în lume, Crucea.  De exemplu, pot merge la serviciu doar ca să câștig bani și să mă perfecționez în meseria mea. Omul religios rămâne la aceste scopuri, singura deosebire față de omul profan, de omul care se bazează pe puterile proprii, este că omul religios cere și ajutorul lui Dumnezeu pentru împlinirea acestor deziderate. Pe când omul Bisericii, vine la serviciu ca, în primul rând, să se desăvârșească (și acolo) în practicarea iubirii creștine, care e nelumească.
Ca să spun așa, Biserica învinge lumescul, pe când lumea religioasă, doar îl administrează religios.
Dar Dumnezeu nu s-a întrupat ca să creeze o lume religioasă. Tocmai lumea religioasă L-a răstignit.
Israelul din vremea Mântuitorului era o lume religioasă preocupată de locul său în lume. Și L-a ucis pe Dumnezeu pentru că nu Se întrupase pentru asta, pentru așezarea Israelului pe locul său măreț din lume, ci pentru scoaterea Israelului din lume. Iar pentru omul religios, ca și pentru omul profan, ieșirea din lume este echivalentă cu moartea. O acceptă ca inevitabilă la sfârșitul vieții; dar, acum și aici, ca intenție și lucrare permanentă a Adevărului în lume, nu.
Ca să luăm un exemplu recent și dureros:, atât Sinodul din Creta, cât și contestarea lui, sunt evenimente ale lumii religioase, nu ale Bisericii. Acest Sinod nu s-a făcut pentru că Duhul Sfânt a vrut să comunice ceva Bisericii prin el; ci la comandă politică. Iar reacția la Sinod a ”nepomenitorilor”, nu e nici ea a Duhului Sfânt, ci a lumii religioase, pentru că a fost sufletească, nu duhovnicească.
Atât pentru a schimba, cât și pentru a apăra Adevărul, trebuie să te situezi în afara Lui.
Cei care au Adevărul în lăuntrul lor, sunt neîncetat schimbați și apărați de Adevăr. și astfel sunt purtați de lucrarea Adevărului tot mai departe de lume: sunt oameni tot mai nelumești... 
Și sunt oamenii care nu lasă o țară să piară în lumesc. Sunt acei puțini pentru care Dumnezeu ține o țară, așa cum ar fi ținut Sodoma și Gomora dacă ar fi fost acolo 5 drepți.. 
Sunt Biserica.


sâmbătă, 11 februarie 2017

știați că?

știați că
venind pe lume
ați luat virusul unei boli
numită ”egoism”

care-i face pe oameni
să se sinucidă
cu propriile vieți?

și că
Biserica este singurul
spital pentru
egoiști?



vineri, 10 februarie 2017

adevărata dimineață


doar când
deschid Evanghelia
și viața lui Iisus
răsare în mine

limitele vieții mele
devin transparente

și
dincolo de mine
se vede

veșnicia...


miercuri, 8 februarie 2017

decalogul democrației


din punct de vedere moral
democrația înseamnă
un sistem de instituții
care să nu mintă și să nu fure
ca să asigure cetățeanului
cele mai bune condiții
de-a nu avea alt dumnezeu afară de sine însuși
de a trăi în desfrânare și a ucide copiii nenăscuți
de a-și abandona civilizat părinții în azile
și de-a pofti cu succes 
femeia și avutul aproapelui...




sâmbătă, 4 februarie 2017

civism total

tot mai mulți oameni se revoltă
împotriva corupției 
guvernelor

și tot mai puțini
împotriva corupției
propriilor inimi...

toți cei care mărșăluiesc pe străzi
vor în țara lor
aceleași condiții ca în lumea civilizată
de-a se iubi pe ei înșiși...

pe când protestatarii din Biserică
mărșăluiesc în propriile inimi
scandând Numele lui Iisus
până dau jos din ei
guvernul 

acestei lumi...

vineri, 3 februarie 2017

mi-e dor de nunta mea

mi-e dor
mi-e dor de nunta
mea din Cana
când Iisus
a umplut vasele
păcatelor mele
cu dragostea Lui
până Sus....

mi-e dor
mi-e dor de nunta
mea din Cana
când Dumnezeu
m-a îmbătat
de fericire
cu cel mai amar
plâns
al meu...

miercuri, 1 februarie 2017

treaz

treaz
ești numai din clipa
când începi să auzi 

că Dumnezeu îți spune 
”te iubesc”

cu fiecare bătaie 
a inimii tale... 


miercuri, 25 ianuarie 2017

CALVARUL IUBIRII


”Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate.”
Așa spunea Apostolul Petru. Asta era credința apostolică. Iubirea lui Hristos era, în vremea apostolilor, dogma cea mai presus de toate. Așa spunea cel repus în treapta de apostol, nu în urma unui examen la dreptul canonic, ci pentru că Îl iubea pe Hristos... Și de aceea strălucea dumnezeiește Biserica Primară, pentru că dragostea dintâi nu era decât dragostea dintre frați pusă mai presus de toate...
Azi, dragostea a ajuns mai prejos de toate. Darul lui Hristos, darul pentru care S-a întrupat și S-a răstignit ca să ni-l dea, darul de a putea iubi nelimitat, dumnezeiește, nu mai interesează aproape pe nimeni în creștinismul de azi. ” Din pricina înmulțirii fărădelegilor, dragostea celor mai mulți se va răci.” Citind argumentele celor care vor să rupă azi Biserica n-am putut să le analizez pertinența pentru că mi-a degerat mintea....
Ce au făcut evreii de acum două milenii cu Hristos, asta facem noi, majoritatea creștinilor, de aproape două milenii, cu iubirea lui Hristos. Am acuzat-o de blasfemie, pentru că susține că ea este creștinismul, așa cum Hristos afirma că El e Dumnezeu. Am urât-o pentru că, așa cum Hristos ”scotea sufletul” din evrei cu învățătura Lui, așa scoate dragostea ”sufletul” din creștini cu cerințele ei de a ne lărgi inimile, nu capetele...
I-am legat mâinile ca nu cumva să ne atingă cu nebunia ei luminoasă și caldă și să ne vindece, accidental, de nebunia noastră calculată și rece. Am dezbrăcat-o de virtuțile ei și le jucăm, de două milenii, la zarurile speculației teologice. Apoi am dat-o Rațiunii ”încreștinate” s-o răstignească pe crucea egoismului botezat, miruns, spovedit și împărtășit.
Și iată-ne ajunși pe Via Crucis a iubirii la stația: Sinodul din Creta.
Scandalul legat de Sinod arată ceva ce puțini vor sau îndrăznesc să vadă: că aproape nimeni nu mai știe să iubească în Biserică, că suntem analfabeți în iubire. Că ne lipsește  o elementară cultură și educație a iubirii lui Hristos. Cultură pe care numai Biserica o poate avea și da unei țări. Fără de care ora de religie devine cea mai plictisitoare și fără de sens din orar.... Și Ortodoxia, preocuparea cea mai străină vieții...
Am ajuns să apărăm credința, pentru că nu am apărat iubirea. Am ajuns să apărăm slovele, pentru că am părăsit Duhul. Am ajuns să apărăm credința într-un mod care vădește limpede absența unui minim drag de oameni...
Credința se trăiește, se mărturisește și se apără doar prin iubire.
Altfel, părinților și fraților, nimeni nu va crede vreodată că Adevărul e o Persoană!
Fraților, se lucrează continuu la ruperea și sfărâmarea acestei țări! Iar temelia acestei țări a fost, este și va fi Biserica. Și cei ce ne vor pieirea ca neam, știu că dacă vor să rupă țara pentru totdeauna, trebuie să rupă Biserica. Iar ruperea Bisericii nu se poate face decât cu mâinile creștinilor. Și creștinii nu vor face aceasta decât dacă va avea aspectul celei mai mari virtuți a momentului, al celei mai duhovnicești, ortodoxe și, mai ales, urgente, misiuni!
Nepomenirea ierarhilor nu este rezultatul unui silogism teologic, ci al unei ierni lăuntrice, a cărei temperatură a ajuns să înghețe în noi și ultima scânteie de iubire... Toate argumentele ”nepomenitorilor” sunt pline de promoroacă...
Din această iarnă menită a ne îngheța ca neam ca să putem fi sparți în bucăți transportabile, nu putem ieși decât mărind flacăra iubirii din altarul neamului, din Biserică.
Nu putem ieși decât punând mai presus de toate unitatea noastră, dată numai de iubirea lui Hristos, singura care, în fața căderilor noastre nu micșorează, ci mărește harul.
Nu respinge, ci iubește cu și mai multă durere....
Azi, ori începem să iubim și să punem iubirea dintre noi, românii ortodocși, mai presus de toate, ori pierim...
Și apărându-ne prin dezbinare credința, nu vom face altceva, decât să-i ajutăm pe străini să ne îngroape neamul, în cel mai ortodox dintre sicrie...
Are Sinodul din Creta păcatele lui. Dar unde e dragostea dintre noi care poate să le acopere, așa cum acoperă focul, gunoaiele? Căci dragostea e foc mistuitor și, de aceea, numai ea ne poate ține curată credința...

luni, 23 ianuarie 2017

instrucțiuni de utilizare

Doamne 
Iisuse Hristose miluiește
nu e o rugăciune
ci

singura pompă
de scos
apă vie...

acea apă
fără de care
viața
e tot mai murdară
și
moare de sete

în noi...

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

impresie de iarnă

Am primit pe adresa de email un mesaj cu propunerea de a semna o cerere de înlocuire a Mitropolitului Teofan Savu....
L-am primit ca pe un cuțit înfipt în inimă până în prăsele.Și răsucit apoi, cu fiecare argument, tot mai adânc, în rană....
M-am uimit de lungimea scrisorii și de insistența și mulțimea argumentelor.
Până am înțeles că vârful cuțitului înfipt în inima mea,
caută inima lui Hristos....

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

muntele

dragostea e
muntele pe care îl urci
călcându-ți
pe inimă...

miercuri, 11 ianuarie 2017

rugăciunea unui poet


Evanghelia e
singura funie care atârnă
în iadul
vieții noastre...

te rog
oricine ai fi cititorule
apucă funia aceasta cu inima
cu mâinile credinței
și te cațără pe ea
cu faptele
Iubirii ce respiră
în cuvintele ei...

când vei ajunge Sus
adu-ți aminte de mine

leprosul paralitic care te ademenea
cu vorbele lui ciudate
prin întunericul din tine
spre singura funie ce atârnă
în iadul
fiecărei inimi...

poetul
e un lepros paralitic
care se descompune vorbind
(singura parte sănătoasă din el
e Numele lui Hristos)

și de aceea
el nu poate ieși din iad
decât
prin
tine
cititorule....