"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

vineri, 24 martie 2017

EDUCAȚIA SEXUALĂ în ȘCOALĂ - lecția de ipocrizie criminală

Odată cu reducerea sau eliminarea orelor de istorie, latina, filozofie etc., în curriculumul școlar au apărut noi discipline care păsămite țin pasul cu progresul realizat la nivel mondial. Printre acestea se numără educația civică (cetățenească) și educația sexuală. Aparent aceste noi discipline au un rol în a pregăti tinerii pentru viață. Spun aparent pentru că modul în care se realizează exprimă tocmai contrariul. Astăzi să analizăm educația sexuală.

Ce ar trebui să cuprindă și ce cuprinde în realitate educația sexuală? Pentru a răspunde la aceasta întrebare trebuie să înțelegem specificul sexualității umane.
Sexualitatea la om nu este doar expresia unui instinct. Spre deosebire de alte specii, sexualitatea este corticalizată și e grefată de multiple inhibiții. Dintotdeauna cutumele, tradiția, religia, morala publică și normativitatea au contribuit la canalizarea și chiar instituționalizarea vieții sexuale dincolo de instinctul propriu-zis. În funcție de factorii socio-culturali, religioși și morali instinctul sexual a fost direcționat spre o componentă puternic afectivă. Afectivitatea a devenit dimensiunea psihologică și umană specifică sexualității, dragostea devenind nucleul acesteia. Vasile Pârvan spunea că ”în momentul în care un bărbat s-a aplecat și a cules o floare pentru a o oferi unei femei atunci a fost inaugurată cultura; dragostea animalică a fost astfel depășită, iar noua dragoste, cea omenească a fost simbolizată minunat printr-o floare”. De aceea sexualitatea la om nu are doar funcțiile de perpetuare a speciei, ci are funcții noi derivate din afectivitate: funcție creatoare, funcție axiologică, funcție culturală (majoritatea creațiilor culturale au filonul principal iubirea, dragostea) funcție anxiolitică și funcție de comunicare. Sexualitatea nu este deci ceva moral sau imoral. Ea este și atât. În realitate moralul și imoralul este expresia modului în care subiectul o integrează în personalitatea sa. De aceea sexualitatea devine un sensibil seismograf al diferitelor modificări psihice sau organice. Sexualitatea umană redusă la simplul act sexual devine generatoare de sentimente de inferioritate, de culpă, de tensiuni legate de raporturile dintre sexe care conduc la o patologie diversă, mergând de la simpla nevroză până la grave tulburări comportamentale (agresiuni sau suicid) și bineînțeles la disfuncțiile sexuale.
Cred că aceste lucruri trebuiesc discutate în mod gradual corespunzător vârstei elevilor într-o curricula școlară.

Ce ni se propune ?

Ni se propune o curriculă așa-zis științifică în care copilul află, la o vârsta la care deseori nici nu înțelege, cunoștințe de anatomie și fiziologie, privind aparatul sexual. Cunoștințe care sunt transmise fie de profesorii de biologie, fie de medici, care reduc sexualitatea la actul sexual. Elevilor li se induce doar frica de bolile cu transmisie sexuală și de sarcină. Nimic despre celelalte caracteristici ale sexualității. Modele din alte societăți sunt copiate și sunt fetișizate. Însăși misterul dragostei este “demistificat”. Această ”taină” este înlocuită cu aspectele hedonice și tinerii sunt învățați ”să facă sex” și nu “să iubească”. Simbolistica este eliminată și blamată. Se reduce totul la feromoni și hormoni. Chiar și copiii de grădiniță află că ”nu barza aduce copilul”, ci el apare ca urmare a fecundării. Într-o ipocrizie maximă învelim în țiplă revistele erotice sau porno, dar aceleași imagini le putem găsi în manualele de educație sexuală în școli. Toate puse sub semnul pregătirii științifice a tinerilor pentru viață și a scăderii infracționalității cu suport sexual sau a bolilor cu transmisie sexuală. Toți copiii vor ști cum să utilizeze prezervativul, cum să se ferească de sarcină, cum se desfășoară un act sexual, cum să facă “o partidă de sex”, dar nu vor ști nimic despre afect și dragoste. Vor ști să facă sex, dar nu vor ști să iubească. Este justificată o asemenea abordare? Rezultatele ne spun că nu. Toate statisticile ne arată că în pofida introducerii educației sexuale de o asemenea manieră în școli (sau poate din această cauză) infracționalitatea cu motivație sexuală și incidenţa bolilor cu transmisie sexuală nu a scăzut. Dimpotrivă, în toate țările ele au crescut, după cum au crescut și tulburările de dinamică sexuală. După cum a explodat o nouă afacere a sexologilor, psihologilor, psihiatrilor etc. care acorda asistență calificată. Preocupați doar de aspectul hedonic, având așteptari în acest domeniu care nu sunt satisfăcute deoarece lipsește afectivitatea, dragostea, iubirea, numărul celor care transferă sexualitatea în agresivitate crește într-o proporție îngrijorătoare în societățile postmoderne.
În concluzie, fără a fi adepții lui Freud, trebuie să recunoaștem că viața noastră se desfășoară între eros și thanatos. Sexualitatea și moartea sunt elemente definitorii pentru evoluția și supraviețuirea speciei umane. Educația sexuală în școală este necesară, dar ca o modalitate de a afla ca Eros este dragostea, iubirea și integrarea în normele psiho-socio-culturale, religioase și morale.

P.S.: Cred că la orele de istorie, română, latină, filosofie, religie etc. se realizează și educație sexuală. Pentru că elevii dobândesc cunoștințe umaniste.
DR. VASILE ASTĂRĂSTOAE

miercuri, 15 martie 2017

Scheletul din inimă

Două evenimente: lectura unei cărți de filosofie politică și un e-mail.
De când am deschis cartea m-a izbit duhoarea cadavrului care se descompune sub formă de discurs. E o descompunere morală, evident; e descompunerea morală a celui care își detestă sau ignoră apropiații dar este preocupat acerb de soarta umanității. E tipul pe care îl denunță Noica, cel care își iubește departele, nu aproapele, pentru că iubirea departelui nu comportă riscuri, disconfort fizic....
E-mailul: un prieten îmi scrie că a a vut ”o lungă discuție” cu fiul său. O convorbire e un prilej de comuniune. Subiectul convorbirii e cu totul secundar. Am simțit o mare bucurie pentru comuniunea lor. Și nu mă interesează subiectul, pentru că oricum, oricare ar fi, e doar un pretext, o momeală ca doi sau mai mulți oameni să se apropie. E momeala cu care Dumnezeu ne ademenește unul spre celălalt, ca să ne descoperim și să ne iubim. Ori să creștem și să desăvârșim iubirea care există deja. Adevăratul sens, cel viu și dătător de viață, al unei discuții este că la sfârșitul ei, omul cu care am petrecut ne este mai apropiat. Mai drag. Viața nu are sens în idee, ci în dragoste. Nu este structurată ideatic, ci liturgic.
Există o expresie englezească, scheletul din dulap, semnificând infracțiunea morală supremă pe care o ascunde o viață, secretul cel mai negru, tenebros, ocult, al unei biografii.
Toți filosofii, de la cel de bloc la cel de nivel academic, au un cadavru în inimă. Cel al omului care ar fi iubit, în loc să gândească. Căci iubirea dă viață, iar cunoștința, trufie.
E izul crimei originare: asasinarea lăuntrică a lui Dumnezeu, pentru cariera sinelui ucigaș. 
Iisus le spune conaționalilor Săi: Dacă ați fi de la Dumnezeu, cum afirmați, m-ați iubi, că Eu de la Dumnezeu sunt. Dar voi sunteți fiii Satanei, ucigași ca și tatăl vostru, și de aceea vreți să mă omorâți.
Toată cazuisitica teologică a evreilor, nu era decât pregătirea unui dosar de procuratură, în vederea unei eliminări pe care o doreau acoperită cu o justificare teologică sau politică, așa cum subliniază permanent Evanghelia.
Orice discurs, cu excepția celui hristic, ascunde în el un cadavru: cel al iubirii.
E lucrul pe care îl simte orice poet autentic. Și, bineînțeles că tot efortul lui literar e o încercare de întoarcere a limbajului la exprimarea iubirii. Pentru asta îl supune la orice experiment: efectul poetic, lirismul, nu e decât dezgroparea iubirii din discursul, metafizic criminal, al filosofiei sau științei.
Viața umană își trage sensul din căutarea adevărului. Dar orice căutător sincer al adevărului este miluit de Dumnezeu cu descoperirea iubirii. Aici este punctul critic. Unii, găsind iubirea se opresc din căutare; și tot efortul concentrat pe căutare este reorientat pe trăirea, tot mai deplină, a iubirii. Dar, sunt cei care, deși au întâlnit iubirea, continuă căutarea adevărului....
Aceștia sunt asasinii vieții Omului, ai viului vieții noastre, lăsând umanitatea în virtutea unei inerții date de o inimă care a încetat de mult să bată.... Pentru că ei își pot continua căutarea doar ucigând iubirea. Și trăgând omenirea în abisul turbionar creat de eliminarea iubirii, căci fără iubire, lumea se golește de sens, transformând Creația într-o ”gaură neagră”. Duhul satanic e cel care nu-și găsește odihna și împlinirea în iubire. Și neexistând acestea altundeva decât în iubire, duhul satanic nu le află niciodată.... Acesta e iadul.
Și noi trăim astăzi în cultura asasinilor Omului, într-o cultură ucigașă, pe care o colportăm involuntar, în toate actele vieții, în măsura în care gândim și trăim ”ca lumea”, filosofic, ideologic și științific....
Singura ignoranță reală și vitală este cea legată de iubire: nu știm iubi. În formulare exactă: nu știm să fim iubire. Și, de aceea, simțim că nu știm să fim în general și ne up-datăm mereu la context, exercițiu chinuitor care este, probabil, originea și inima stres-ului...
Iar pentru această ignoranță există un singur vindecător, un singur învățător: IISUS HRISTOS.
Căruia I se cuvin, pentru aceasta, toată atenția, închinarea, slujirea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


luni, 13 martie 2017

SPOVEDANIA unui PARALITIC NECIVILIZAT (cei civilizați nu se spovedesc)

tot mai împovărat și mai greu mi-e sufletul
mai ales de truda de-a nu părea așa
sub zâmbetul civilizat ce-ascunde osteneala
tot mai de piatră e inima mea

căci se încăpățânează să ducă muntele
pe care lumea îl ridică în fiecare
muntele deznădejdii ce rămâne din viața
făcută ca sufletele să ni le-omoare....

viața suptă la creșă învățată la școală
perfecționată zilnic la ”locul de muncă”
făcută din trufia cunoștinței care
nu lasă inima să vadă și să plângă

ca să nu se spargă temelia acestei lumi
care-i chiar inima noastră de piatră
și să nu țâșnească din spărtură iubirea
viața oamenilor cea adevărată....

căci lumea e piatra de pe mormântul iubirii
de-aceea mă duc la preot s-o dea,
cu puterea Celui ce ne-a spus s-o învingem,
la o parte acum de pe inima mea....

sâmbătă, 4 martie 2017

calea dreaptă

Ortodoxia
este credința
care merge spre dragoste
pe calea
milei....

primul nepomenit

dacă ai rostit Adevărul
și viața nu s-a încălzit și
luminat puțin

să știi că nu ai dragoste...

oricât ai vorbi de Adevăr
El nu se lasă spus
decât
de dragoste...



ortopoezia

Când Domnul era pe Cruce
din rănile trupului Său curgea sânge
iar din cea a inimii
curgea milă.

Pe Cruce
rugăciunea milei
a biruit
strigătul de răzbunare
al sângelui:
mila
a biruit judecata:

Tată, iartă-i că nu știu ce fac!...
strigătul acesta oprește de atunci
nimicirea noastră...
a celor trăim fără să știm ce facem...

Și toți trăim răstigniți de viața lumii.
Unii din noi se răzvrătesc: aceia
mereu se luptă să schimbe lumea
să o facă mai bună
ca să nu-i mai chinuiască...

Alții, iartă. Și  iertând
descoperă o altă lume și o altă
viață...

A ierta nu înseamnă a continua să trăiești:
ci a descoperi în iertare
adevărata viață.

Într-adevăr, aceasta nu e poezie.
E adevărul care poate preface totul
în poezie...