"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

miercuri, 26 aprilie 2017

Al cărui duh sunt?

Pentru mine Sfinții Închisorilor sunt eroiii războiului duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Române cu duhul comunismului.
Ei au început acest război la periferia lui, la nivel trupesc și intelectual, cultural și politic, și au fost duși de Dumnezeu până în miezul lui, în Casa Răului, în inima vârtejului malefic ce avea să-i împrăștie semințele în inimile oamenilor....
Sfinții Închisorilor au înfruntat duhul comunismului în starea lui pură, înainte de a se disemina în poporul român. De aceea, oricine vrea să vadă chipul descoperit, fără nici o mască ideologică sau instituțională, al duhului comunismului trebuie să cunoască Fenomenul Reeducării din pușcăriile comuniste, Fenomen care și-a avut capitala la Pitești.
După 1989 duhul comunismului n-a părăsit România. Dimpotrivă, și-a continuat lucrarea. Lupta începută cu elita duhovnicească a României în tenebrele Piteștiului a devenit acum lupta cu amintirea, cu Duhul acestora, în sufletele noilor generații. Reeducarea nu e un succes deplin decât atunci când poporul se leapădă de eroiii lui duhovnicești, ca de niște pericole supreme pentru pacea și bunăstarea lor, așa cum s-au lepădat evreii de Hristos; atunci abia primește el în chip desăvârșit, pentru totdeauna, pecetea comunismului. Căci vrăjmașul sufletului omenesc știe că Biserica e vie într-un neam atâta timp cât naște eroi duhovnicești, luptători cu duhurile rele, că Liturghia își împlinește rostul atâta vreme cât hrănește acest eroism.
În comunismul de dinainte de 1989 pușcăriile au fost adevăratele mănăstiri și schituri ale țării: acolo a bătut inima Ortodoxiei. Căci acolo a fost prima linie a războiului duhovnicesc. Acolo, elita culturală și politică a țării a devenit elită duhovnicească; acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie duși în tenebrele cele mai profunde ale comunismului, ca să înfrunte însuși duhul acestuia.
În măsura în care a rămas ceva necomunizat în Biserica și țara noastră, aceasta se datorează Sfinților din închisorilor comuniste. Prin compromis s-a salvat instituția eclezială, dar prețul ascuns, duhovnicesc, al acestui târg, a fost pătrunderea duhului comunist în administrația bisericească și mentalul colectiv al credincioșilor. De aici ni se trag toate bolile care macină azi Ortodoxia românească, de la cultul consumismului ”cu binecuvântare” și până la înlocuirea războiului duhovnicesc cu psihoterapia ortodoxă, training-uri de dezvoltare personală.
Cum tindem să înțelegem și să abordăm Biserica din România azi? Ca pe o clinică de recuperare pentru cei ce nu se mai pot integra în societatea de consum sau ca spital de campanie pentru cei răniți în războiul duhovnicesc?
Poate că fără Sfinții Închisorilor, fără istoria scrisă cu sângele lor în temnițele comunismului, nici măcar nu ne-am mai pune o astfel de întrebare.


duminică, 23 aprilie 2017

ah, tinerilor, vă rog....

am văzut o pereche
fumând și sărutându-se lasciv pe terasa
unei ceainării...

am tresărit pentru că erau foarte murdari....
dar nu hainele ci felul în care le purtau;
nu fețele ci expresiile lor;
nu mâinile ci gesturile,
nu buzele ci sărutările....

ah, tinerilor, vă rog, nu vă lăsați înșelați!
sexul întotdeauna înmulțește:

ori viața
ori mizeria ei....

Un Sfânt, un gând și un păcat...

Hristos ne-a dat pacea Sa. Prin tot ce a făcut, a biruit toți dușmanii acestei păci, a umplut-o de toate biruințele Lui și ne-a dăruit-o nouă.
Sfântul Mare Mucenic GHEORGHE s-a sfințit păstrând această pace în mijlocul și în pofida tuturor torturilor. De fapt, chinurile desăvârșesc pacea lui Hristos în creștini atunci când ei țin la această pace mai mult decât la viața lor...
De când am venit de la biserică, mă tot urmăresc un gând și un păcat: privind la împărtășirea celorlalți cu Sfintele Taine, la bucățica de Trup din linguriță, m-am uimit de cât de mic S-a făcut Hristos ca să fie primit de noi, în noi.... Acesta e gândul.
Apoi, păcatul... Păcatul  de a fi primit cuvintele Bisericii ca să înmulțesc cuvintele mele....
Când, de fapt, cuvintele Bisericii ne sunt date ca să sădească, să crească și să înmulțească pacea lui Hristos în noi.....

La mulți ani de pace a lui Hristos tuturor celor care astăzi îl sărbătoresc pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și-i mulțumesc lui Dumnezeu că ni l-a dat.


joi, 20 aprilie 2017

Mâine,21 aprilie, o tămăduitoare (sperăm) întâlnire de suflet, la ora 19.00, la sediul ANR ( la birou la Marius Apopei). Vă aștept cu tot dragul lui Dumnezeu pentru mine....

miercuri, 15 martie 2017

Scheletul din inimă

Două evenimente: lectura unei cărți de filosofie politică și un e-mail.
De când am deschis cartea m-a izbit duhoarea cadavrului care se descompune sub formă de discurs. E o descompunere morală, evident; e descompunerea morală a celui care își detestă sau ignoră apropiații dar este preocupat acerb de soarta umanității. E tipul pe care îl denunță Noica, cel care își iubește departele, nu aproapele, pentru că iubirea departelui nu comportă riscuri, disconfort fizic....
E-mailul: un prieten îmi scrie că a a vut ”o lungă discuție” cu fiul său. O convorbire e un prilej de comuniune. Subiectul convorbirii e cu totul secundar. Am simțit o mare bucurie pentru comuniunea lor. Și nu mă interesează subiectul, pentru că oricum, oricare ar fi, e doar un pretext, o momeală ca doi sau mai mulți oameni să se apropie. E momeala cu care Dumnezeu ne ademenește unul spre celălalt, ca să ne descoperim și să ne iubim. Ori să creștem și să desăvârșim iubirea care există deja. Adevăratul sens, cel viu și dătător de viață, al unei discuții este că la sfârșitul ei, omul cu care am petrecut ne este mai apropiat. Mai drag. Viața nu are sens în idee, ci în dragoste. Nu este structurată ideatic, ci liturgic.
Există o expresie englezească, scheletul din dulap, semnificând infracțiunea morală supremă pe care o ascunde o viață, secretul cel mai negru, tenebros, ocult, al unei biografii.
Toți filosofii, de la cel de bloc la cel de nivel academic, au un cadavru în inimă. Cel al omului care ar fi iubit, în loc să gândească. Căci iubirea dă viață, iar cunoștința, trufie.
E izul crimei originare: asasinarea lăuntrică a lui Dumnezeu, pentru cariera sinelui ucigaș. 
Iisus le spune conaționalilor Săi: Dacă ați fi de la Dumnezeu, cum afirmați, m-ați iubi, că Eu de la Dumnezeu sunt. Dar voi sunteți fiii Satanei, ucigași ca și tatăl vostru, și de aceea vreți să mă omorâți.
Toată cazuisitica teologică a evreilor, nu era decât pregătirea unui dosar de procuratură, în vederea unei eliminări pe care o doreau acoperită cu o justificare teologică sau politică, așa cum subliniază permanent Evanghelia.
Orice discurs, cu excepția celui hristic, ascunde în el un cadavru: cel al iubirii.
E lucrul pe care îl simte orice poet autentic. Și, bineînțeles că tot efortul lui literar e o încercare de întoarcere a limbajului la exprimarea iubirii. Pentru asta îl supune la orice experiment: efectul poetic, lirismul, nu e decât dezgroparea iubirii din discursul, metafizic criminal, al filosofiei sau științei.
Viața umană își trage sensul din căutarea adevărului. Dar orice căutător sincer al adevărului este miluit de Dumnezeu cu descoperirea iubirii. Aici este punctul critic. Unii, găsind iubirea se opresc din căutare; și tot efortul concentrat pe căutare este reorientat pe trăirea, tot mai deplină, a iubirii. Dar, sunt cei care, deși au întâlnit iubirea, continuă căutarea adevărului....
Aceștia sunt asasinii vieții Omului, ai viului vieții noastre, lăsând umanitatea în virtutea unei inerții date de o inimă care a încetat de mult să bată.... Pentru că ei își pot continua căutarea doar ucigând iubirea. Și trăgând omenirea în abisul turbionar creat de eliminarea iubirii, căci fără iubire, lumea se golește de sens, transformând Creația într-o ”gaură neagră”. Duhul satanic e cel care nu-și găsește odihna și împlinirea în iubire. Și neexistând acestea altundeva decât în iubire, duhul satanic nu le află niciodată.... Acesta e iadul.
Și noi trăim astăzi în cultura asasinilor Omului, într-o cultură ucigașă, pe care o colportăm involuntar, în toate actele vieții, în măsura în care gândim și trăim ”ca lumea”, filosofic, ideologic și științific....
Singura ignoranță reală și vitală este cea legată de iubire: nu știm iubi. În formulare exactă: nu știm să fim iubire. Și, de aceea, simțim că nu știm să fim în general și ne up-datăm mereu la context, exercițiu chinuitor care este, probabil, originea și inima stres-ului...
Iar pentru această ignoranță există un singur vindecător, un singur învățător: IISUS HRISTOS.
Căruia I se cuvin, pentru aceasta, toată atenția, închinarea, slujirea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


sâmbătă, 4 martie 2017

viața este milă


Viața este milă 
pe care o primești 
atâta vreme 
cât o dăruiești.


marți, 28 februarie 2017