"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

sâmbătă, 28 iulie 2012

cine sunt eu

în trupul şi sângele meu
tot neamul meu aşteaptă
Sângele şi Trupul
lui
veşnic...

eu sunt foamea şi setea
neamului meu

şi-n adâncul inimii mele e
inima lui
flămândă de Viaţă

bătând

din duminică
în duminică...

prietenii

e dimineaţă şi
ca-n orice duminică
se aude clopotul
de la cantina
săracilor cu duhul...

sfioşi aproape temători se strâng
sub ploaia de priviri dispreţuitoare ale lumii
toţi nebunii nătângii copiii întârziaţi care mai cred
că după o săptămână Dumnezeu
se simte tare singur şi
e cu siguranţă
foarte-nsetat şi flămând...

se-aşează la masă şi-ncep
să-şi povestească plângând necazurile lor
şi-apoi oftând adânc să guste
o bucată de pâine stropită
cu-n păhăruţ de vin...

şi pentru că e
atât de greu să fii Dumnezeu
şi-atât de obositor
să fii om

seara
când fiecare trebuie
să se întoarcă la ale lui

Dumnezeu pleacă
cu trupurile oamenilor

şi oamenii
cu trupul Lui...

miercuri, 25 iulie 2012

rugăciune

Doamne, dă-mi darul de a şti doar
să binecuvintez ploaia
care cade peste buni şi răi

în schimbul ştiinţei

de a-i deosebi...

capitulare

am crezut că mă lupt cu ideile
am crezut că mă lupt cu oamenii
am crezut că mă lupt cu demonii

dar

din victoriile şi înfrângerile acestor lupte
l-am văzut întărindu-se şi prosperând
chiar pe adevăratul unicul meu duşman:
eu...

şi pe acesta nu-l pot birui
decât
lăsându-mă desăvârşit învins

de iubire....

duminică, 22 iulie 2012

întoarcerea

când eram copil
serile miroseau a vin nou
şi dimineţile
a pâine proaspătă...

la fiecare zvâcnet inima mea
lua viaţă din cer şi o aducea
pe pământ...

ştiam să trăiesc
 -înainte de a mă naşte m-a învăţat Dumnezeu -
dar m-au înşfăcat
m-au tuns mi-au dat o uniformă şi
m-au escortat într-o clădire unde

mi-au confiscat ochelarii cu lentile de lacrimi
ai uimirii
şi mi-au dat ochelarii cu lentile de sticlă
ai ştiinţei
punându-mă să stau într-o bancă
cu mâinile la spate ca un acuzat
condamnat la 12 ani de şcoală
pentru infracţiunea
de a fi inocent...

mi-au luat metodic
tot ce era viu în mine
m-au golit lăuntric
de tot ce era de dincolo
cu o tenacitate surâzătoare
aşteptând să le mulţumesc
şi să le fiu recunoscător...

ah, cel mai greu e să uiţi
chipurile acelor oameni deplin satisfăcuţi că
au frânt şi au îngenunchiat
un copil ce alerga tot mai viu pe câmp
până cădea epuizat de bucurie în iarbă
cu inima bătând atât de tare încât
smulgea morţii din ţărână şi-i
arunca în cer......

eram om şi m-au făcut "om mare"
îndopându-mă cu temerile
şi prejudecăţile lor

un "om mare" ce încă mai caută
firimituri de copilărie
pe sub mesele înţelepţilor acestei lumi
cărora le put picioarele ca nişte hoituri
pentru că nu L-au lăsat
pe Iisus să le spele...

căci dacă L-ar fi lăsat
ar fi zbughit-o cu mine pe câmp
şi-ar fi alergat şi ei până
ar fi căzut epuizaţi
în iarba caldă...

iar după ce şi-ar fi tras suflarea
ar fi primit de la Dumnezeu
o bucată de pâine şi una
de peşte pe care
mâncându-le cu poftă
ar fi început să simtă iar în nări mireasma
de vin nou şi pâine proaspătă
de hram tainic
a vieţii

nebăgând multă vreme de seamă
că bucata de câmp pe care au cinat
e tot
mai
departe

de lume...

sâmbătă, 21 iulie 2012

Cina în familie


suntem patru
şi o singură viaţă.
ca să trăim toţi
o dăm neîncetat
unul altuia...

şi cu cât o facem mai simplu
mai fără reţineri
cu atât suntem
mai sătui şi mai veseli...


vineri, 20 iulie 2012

mântuire

viaţa aceasta ne-a fost dată
ca o cruce
ca să ia din noi tot ce nu e
dragoste...

şi pentru aceasta
ea trebuie
să ne
zdrobească inimile

căci inimile noastre sunt
mormintele iubirii...

sufletul meu va hrăni
sufletele celorlaţi
şi trupul meu
ţărâna pe care o calcă ei

dar  pentru dragoste e prea puţin
dragostea nu se poate odihni
până nu dă Totul...

Doamne, dă-mi Totul
ca dăruindu-l
să aflu
odihnă!

Doamne,
sunt infinit de obosit
Doamne,

ai milă...


joi, 19 iulie 2012

după nuntă


şi oraşul e tot oraş
şi zidurile sunt tot ziduri
şi soarele e tot soare
şi tu tot tu eşti
în braţele mele

şi dragostea
e acelaşi râu lăuntric
ce preface apa în vin

doar că acum
curge invers

din iad în rai

atât...

marți, 17 iulie 2012

un copil cu faţa la perete

zilnic urmărind ştirile
ne indignăm de ucigaşii şi abuzatorii de copii
noi oamenii obişnuiţi respectabili normali
desăvârşindu-ne astfel în taină uitarea
copilului
pe care fiecare din noi
îl sechestrează în inimă

un copil cu faţa la perete
în patul murdar al beznei din noi
un copil cu faţa la perete
căruia revoltele noastre morale
îi desăvârşesc batjocorirea
îi adâncesc mortal
rănile vechi
de pe spate...

ah, vieţile noastre normale şi respectabile!
ah, studiile, educaţia, cariera, banii, succesele!

toţi suntem
clinici mai mult sau mai puţin performante
unde

cu viaţa noastră obişnuită
confortabilă mulţumitoare
adesea religioasă şi morală

satan îl avortează
pe copilul lui Dumnezeu
pe sfântul
din noi...

vineri, 13 iulie 2012

PSALTIREA URBANĂ - Fericit băiatul

Fericit băiatul care n-a umblat
în sfatul băieţilor de la bloc,
care în calea vecinilor vicioşi n-a stat
şi n-a şezut în spălătoria de la ultimul etaj
ca să înveţe să fie "om mare"
din revistele pentru adulţi
sticla de vodcă şi
chiştocul trecut din mână în mână,

care
nu şi-a descoperit corpul înainte
de a-şi vedea sufletul,

ci în cofetăria Domnului şi-a petrecut copilăria
acolo unde se dă gratis Prăjitura
care îndulceşte inima

şi o face atât de mare încât

în lăuntrul ei e destul loc
să te poţi juca cu Dumnezeu
o veşnicie...

sâmbătă, 7 iulie 2012

inventar

am trăit şi pe vremea când lucrurile erau mici
şi oamenii mari
când a intra într-o casă însemna
a păşi într-o inimă...

acum oamenii sunt imense
hale magazii depozite pline de lucruri

a-i cunoaşte înseamnă a parcurge
interminabile inventare...

doar undeva în cel mai îndepărtat colţ
printre lucrurile cele mai vechi pe sub
ambalaje mucegăite

acoperită de praf

o
inimă

împietrită...

luni, 2 iulie 2012

ŞCOALĂ de LAŞITATE?

Nu am decât un singur fuhrer, Iisus Hristos!
(Monseniorul Lichtenberg, superiorul catedralei din Berlin, mort în deportare, 1943)

Adevărul nu poate fi decît acesta: oamenii nu ştiu ce este creştinismul. Ei Biblia o iau drept o carte pilduitoare — livre édifiant —, pe Iisus Hristos drept un pastor moralist, iar creştinismul tot drept o vagă în­văţătură din care se alcătuiesc programele şcolilor de laşitate, de nerozie şi de fariseism. Domnul se întreba dacă venind pe lume va mai găsi credinţă. Rămîne de văzut dacă va mai găsi măcar un limbaj comun cu oamenii.( N.STEINHARDT)

Abia au trecut câteva minute de când am terminat de vizionat filmul lui Clint Eastwood, CHANGELING. Mă simt ca un astmatic, mă doare pieptul, am trăit emoţii puternice... M-am repezit la calculator ca la un inhalator, trebuie să scriu ca să-mi recapăt suflul normal al conştiinţei...
Groaznice multe în film, cu adevărat îngrozitoare... Un ucigaş de copii, poliţie fără nici un scrupul în a asasina sau interna în sanatoriul de boli nervoase orice persoană incomodă, corupţie de proporţii galactice... Un fel de comunism cu faţă capitalistă, ceva care mi-e teamă că pândeşte şi la uşa democraţiei noastre de tinichea... Un tunel fără luminiţă la capăt, în care demonii sunt liberi să joace orice rol: de primar, şef al poliţiei, etc. Singura lumină, un pastor prezbiterian, nedispus să tacă în Numele lui Hristos şi al intimităţii ori sacralităţii actului religios! Nedispus deloc să accepte, cu cadavre pe trotuarul din faţa bisericii, separaţia dintre Biserică şi Stat! Nedispus deloc să taie din parabola bunului samaritean faptul că cei care l-au tâlhărit pe cel abandonat la marginea drumului, sunt funcţionari de stat şi că fapta lor e sistemică, cotidiană, în fişa postului! O voce a Bisericii care nu rămâne la generalităţi morale sau pe balansoarul diplomatic dintre politic şi apolitic, care nu se rezumă la discursuri de principiu despre dragostea de aproapele! Care nu se teme că sacralitatea religiei sale va avea de pierdut printr-un act de curaj civic, ci dimpotrivă! Pentru el răul are nume, multe nume: numele primarului, numele şefului poliţiei, numele politicienilor etc. Nu rămâne la abstract ca să nu-şi rişte pielea şi să fie socotit rezonabil de toţi: îşi riscă viaţa spunând răului pe numele pe care îl poartă aici şi acum!
Nu crimele, nu ticăloşia infernală, nu nedreptatea strigătoare până la al o sutălea cer m-au durut cel mai tare. Din toţi pumnii pe care mi i-a tras filmul acesta în piept, cel care m-a făcut să urlu a fost cel administrat de o scenă pozitivă: mulţimea adunată în faţa tribunalului ca să susţină victima! La noi, aşa cum se prezintă frecvent în media, singura comunitate care îşi susţine concret un membru, adunându-se în faţa tribunalului, este cea a ţiganilor!
Ce să facem cu frescele de la Voroneţ dacă noi, creştinii ortodocşi suntem incapabili să ne solidarizăm, fizic, vizibil şi pipăibil, aşa cum Îl mărturiseşte Sf Ioan Evanghelistul pe Hristos, cu cel lovit şi nedreptăţit? Pentru că durerea cea mare asta a fost: la noi n-ai să vezi aşa ceva!
La noi, în România sublimei noastre ortodoxii, sublimul nostru laicat, e băgat în mistică şi asceză atât de adânc, e atât de plecat în nirvana albastrului de Voroneţ, e atât de siderat de perfecţiunea dogmei şi a cultului încât, a te solidariza public cu victima unui abuz e treabă de americani neduhovniceşti! E politică! Şi religia nu se amestecă cu politica, aşa a zis tovarăşul X şi aşa trebuie să rămână până la sfârşitul lumii căci s-a dovedit un principiu de supravieţuire spirituală valid! Ce-ai văzut mata, tovarăşe, în film e treabă de jos, de dat la eretici ca să aibă şi ei o şansă la mântuire...
Vai de ortodoxia care a supravieţuit comunismului! De un singur lucru se temeau comuniştii referitor la religie: de ceea ce putea închega o comunitate! De aceea, au golit ortodoxia românească de tot ce putea rodi comunitar: au amputat-o de tot ce putea fi sămânţă de comuniune adevărată. Şi azi, când e vorba de ortodoxie, ni se dau trei ore de film documentar despre arhitectura bisericească din sec. XV. Zidurile mânăstirilor în care se sfinţesc monahii, au devenit pentru laicatul ortodox, paravanul laşităţii şi lipsei de dragoste! Durerea cea mare, retrezită de acest film, e că nu există decât în statistici, la Trinitas sau pe net o comunitate creştin ortodoxă în România, adică doar în spaţii abstracte, virtuale, în aer! Sub pseudonim!... Suntem o comunitate angelică e clar! Împreună la liturghie, atât! Şi un împreună, altminteri, foarte suspect! Nu ne îmbrăţişăm, nu ne sărutăm, nu ne întrebăm de viaţă şi, mai ales, nu ne împărtăşim prea des, ca nu cumva, Doamne fereşte! să începem să ne simţim UN TRUP şi să ne comportăm ca atare!
Ortodoxiei noastre Net-ul îi vine ca o mănuşă! E un fel de canapea de cabinet psihanalitic! Acolo se defulează, se consumă, tot ce ar fi trebuit să se întâmple în stradă! Acolo se avortează, ca idee, ca analiză şi, adesea, ca invectivă, tot ce ar fi putut da dragostei creştine concreteţea unui trup. Doare, doare de mor... Ortodoxia asta a-socială, a-comunitară, a-politică îmi asasinează copiii, e un criminal duhovnicesc în serie... Curând n-o să le mai pot spune că Dumnezeul meu e Ziditorul cerului şi al pământului, ci numai al bisericilor, capelelor, cimitirelor şi posturilor de radio şi televiziune ale Patriarhiei... Căci numai acolo e voie de la poliţie , vorba conului Leonida, să fii ortodox... Apoi, trebuie să le spun că numai gesturile evlaviei sunt ortodoxe, restul manifestărilor lor corporale depăşesc jurisdicţia Bisericii, că sunt în offsaid fiziologic şi social... Că Dumnezeul meu e prizonierul bisericilor, e în arest la domiciliu, că a semnat, cu mâna noastră, un angajament cu Statul să nu depăşească spaţiul liturgic... Iar dacă se deplasează în spaţiul public, să nu Se implice în nimic pentru a nu leza principiile statului de drept...
Oare când am ajuns aşa de mulţumiţi cu starea noastră de pioasă laşitate, fraţilor? Oare când am devenit atât de abili în a ne transforma neputinţele în virtuţi băgându-ne adânc capul în nisipul din lumânărar? Oare nu de când am acceptat principiul separării Bisericii de Stat, al credinţei de actul civic, al curajului hristic de domeniul politic, al iubirii creştine de educaţie etc. în gândirea şi activitatea noastră cotidiană?
La urma urmei, stimabili activişti ai civilizaţiei occidentale, cine Îl depăşeşte pe Hristos în civilizaţie, nobleţe, rafinament, toleranţă şi pacifism? Cine, având o miime din puterea Lui ar mai spune: Cine VREA să-mi urmeze … ?
Comportamentul lui Hristos este inegalabil şi din punct de vedere civic. Asta înseamnă că El e şi cel mai îndreptăţit să arbitreze civilizaţia europeană,nu-i aşa? Dar suntem noi, creştinii de azi, argumente sociale ale acestui adevăr?