oameni și demoni

daruri nedăruite

2012-01-27T11:04:00.002+02:00

mulţi fac milostenie cu banul lor
unii şi cu o bucată din pâinea lor
dar puţini
cu ei înşişi.

"în dar aţi primit, în dar să daţi" nu e
un privilegiu moral
ci legea duioasă a vieţii...

ah, trupurile şi sufletele noastre
daruri
nedăruite!

îmbolnăvite uscate
curând ucise pe veci

de frica
de a le pierde !

în mâinile lui Hristos
ar fi săturat întreaga Zidire

dar noi ne ducem puţinele zile şi ne stingem
cu pumnii strânşi şi cu dinţii scrâşnind

zadarnic încercând să păstrăm
ce n-am avut niciodată...

striviţi de ceea
ce n-am dăruit

ucişi
de ceea
ce n-am trăit...

mila

2012-01-27T10:47:00.002+02:00

"... puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune."
( 2Corinteni 12, 9)

toţi cerem milă.
cu disperare cu teamă ori cu furie

în biserici pe străzi în fabrici şi-n cârciumi
din cioburile unei oglinzi ori
dintr-un pat tot mai îngust şi mai alb
de spital

strigând gemând suspinând horcăind

alergând până la sufocare după viaţă sau
zăcând beţi pe o bancă în parc

cu inimile ca nişte frunze uscate

toţi cerem milă.

însă puţini o acceptă când vine
ca o nevăzută ploaie de vară;
temându-se să nu le spele
măştile purtate cu dârzenie ca nişte scuturi
grabnic se leapădă de setea
propriilor inimi...

şi dintre creştini
doar câţiva primesc
să poarte crucea

nesfârşitei ei
slăbiciuni....

coşmarul

2012-01-26T19:20:00.000+02:00

deodată mi-am acoperit urechile cu palmele:
n-am mai putut să privesc buzele celor ce-mi vorbeau.
orice cuvânt ar fi rostit ele spuneau doar:
sărută-mă! sărută-mă! sărută-mă!
aşa cum brusc toate gesturile implorau:
îmbrăţişează-mă! îmbrăţişează-mă!
şi toţi paşii strigau:
opreşte-mă! opreşte-mă!

o mare de chipuri
ca nişte palme uscate crăpate
de vremea prea lungă de când nu le-a mai strâns cineva
se adunau în jurul meu...

îngrozit am fugit şi m-am ascuns
într-o biserică.

împreună cu preotul
am baricadat uşa cu
masa grea de marmură din altar.
apoi am fixat ca zăvor crucifixul cel mare.
m-am bucurat că zidurile erau groase şi toate obiectele
de cult masive trainice bune de blocat
intrarea.

dar totuşi eram înspăimântaţi şi
ne rugam cu lacrimi să scăpăm cu bine

când

m-am trezit...

pentru copii

2012-01-24T21:42:00.001+02:00

Evanghelia povesteşte
călătoria lui Dumnezeu
de la mine până
la aproapele meu...

pelerinajul

2012-01-24T21:32:00.000+02:00

Ortodoxia nu e altceva
decât călătoria lăuntrică prin care
şi sufletul tău ajunge la cel
pe care-l strângi
în braţe.

ruga paraliticului

2012-01-24T19:09:00.002+02:00

duce-ţi-mă la biserică, prieteni,
urcaţi-mă pe acoperişul ei aurit.
apoi spargeţi-l şi coborâţi-mă
între cei ce l-au plătit.

mă vor înjura mă vor bate
mă vor scoate în şuturi afară
poate mă vor şi blestema....

căci acum
în vremuri fără de iubire
poate ura lor sfântă

mă va mişca....

Evanghelia

2012-01-15T21:44:00.000+02:00

am găsit cuvintele după care strigam
cu nesfârşitul meu ţipăt de nou născut
cele ca un plâns prin care străbate
lumina vieţii prin trupul de lut

am aflat cuvintele prin care te ridici şi mergi
până dincolo de tine şi de moarte
până unde nu mai trebuie să vorbeşti
unde tăcerea nu ne mai desparte

până unde suntem toţi o singură poveste
despre călătoria unui Fiu pierdut
pe care Tatăl în braţe îl primeşte
cu nesfârşitul meu strigăt de nou născut

de ce nu-L vedem

2012-01-13T19:43:00.002+02:00

cine nu înţelege
întruparea Cuvântului
să privească cum vorbeşte
un mut

cine nu înţelege
că Hristos este Lumina lumii
să privească surâsul
unui orb

cine nu înţelege
că El este Pâinea
să privească foamea din ochii
unui orfan

cine nu înţelege
Învierea
să privească lumina
din lacrimile
unui muribund...

căci pe Hristos nu-L văd
cei ce se tem
să privească adânc

în rănile oamenilor...

naufragiul

2012-01-13T19:03:00.000+02:00

lumea e un Titanic
care se va scufunda
lovind aisbergul
din piepturile
noastre...

fântâna Dragostei

2012-01-12T10:01:00.003+02:00

Iisus a răspuns şi a zis:
Oricine bea din apa aceasta
va înseta iarăşi; dar cel ce va bea
din apa pe care i-o voi da Eu
se va face în el izvor de apă curgătoare
spre viaţă veşnică.( IOAN 4,13-14)

stăteam cu capul în piept
şi plângând
aşteptam
dimineaţa...

şi deodată
chipul cu gingăşie
mi-a fost cufundat
în neştiuta Lumină
a inimii...

apoi
înălţat purtat şi ţinut
la buzele fiecărui om
până a fost săturată
setea de Lumină
a chipului său...

după care
iarăşi am fost coborât
în adâncul inimii

cu fericirea tuturor oamenilor
pe chipul meu

ca să se sature cu ea

setea

Luminii...

lecţia de anatomie

2012-01-11T20:11:00.001+02:00

iată, omule!
pune degetul inimii, frate!

simţi cum prin coasta
gleznele şi palmele-I
sparte

trupul tău

se goleşte

de
moarte?

întrerupătorul

2012-01-11T19:41:00.000+02:00

adevăratele obiecte de iluminat
ale oraşului nu sunt felinarele
ci chipurile îndrăgostiţilor.

fără ele
străzile rămân
zi şi noapte
în beznă

fără lumina dragostei
sufletele sunt strivite neîncetat
în panica nevăzută a
inimilor

care bâjbâie disperat şi zadarnic
prin trupuri
şi se înneacă în furtuna propriului sânge

căutând întrerupătorul
adevăratei lumini a oraşului
prin cârciumi sedii de
partide săli de jocuri supermarketuri
sau cinematografe...

îl află
în rănile lui Hristos
inima care vrea să atingă

dragostea....

cântec de copil

2012-01-10T09:40:00.000+02:00

tare mi-e dor Doamne de inima mea
de inima mea fecioară
cea de dinainte de timp
de-a bate în piept prima oară...

tare mi-e dor Doamne de inima mea
ce păşea prin mine ca o fată
la prima ei bătaie din Cer
când se-ndrăgostea prima dată...

tare mi-e dor Doamne de inima mea
mireasă aşteptând mereu
dragostea să vină ca un mire
şi nunta lor să fiu eu...

tare mi-e dor Doamne tare mi-e dor
de inima ce ţine toate
ca-n copilărie s-o mai simt puţin
şi-n piept la mine cum bate..

rostul crucii

2012-01-02T11:05:00.000+02:00

văzând că ameninţările nu dau rod
cu lacrimi au început să-l roage pe creştin
să se dea jos de pe cruce

să fie şi el om ca toţi oamenii
să mănânce să bea să se însoare
cuminte să se aşeze
la casa lui...

plânsul lor l-a durut
mai tare ca rănile trupului...

dar când
urlând
şi-a smuls palma din cui

braţul

putred

i-a căzut
din umăr...

calea ortodoxă

2012-01-02T10:21:00.001+02:00

Oare nu zicem noi bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?( IOAN 8,48)

azi demonii
fac filme de dragoste şi
canapele

în vreme ce oamenii
ce vor să rămână
oameni

prin cimitire
neîncetat se taie

cu Piatra
Adevărului...

starea vremii

2012-01-01T21:47:00.000+02:00

trec zilele
unui frig tot mai pur.

în oraşe pe câmpuri în oameni şi-n viaţă
doar crucile-s calde;

doar ele
nu-nghiaţă...

"Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?" ( scrisoare de adio)

2011-12-15T08:45:00.002+02:00

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!

De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…

Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…

Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…

Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…

Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…

…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….

Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!

Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...

Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!

Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…

Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?

Unde este Dumnezeu, mamă?

Unde este Dumnezeu, tată?

Nu vedeţi că înnebunim fără El?

Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?

Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…

O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!

De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…

Dar prefer să mor decât să accept asta…

………………………………………………………………………………………………

Dragii mei, scumpii mei părinţi!

Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…

Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…

Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....

Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!

Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…

Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…

Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…

N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…

EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!

EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!

Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?

Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….

Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….

Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…

M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!

Iubesc, tată!

Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!

M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…

Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….

Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…

Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?

Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…

În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…

Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...

Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…

Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…

Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

( după o întâmplare reală)

2011-12-14T09:50:00.003+02:00

Şi va naşte fiu
şi vei chema numele lui:

IISUS,

că acesta va mântui pre norodul său
de păcatele lor.

(Matei 1,21; Biblia 1914)

Vreţi ochelarii mei?

2011-12-06T19:20:00.001+02:00

Puterea Mea, în slăbiciune se desăvârşeşte. (2 Corinteni 12,9)

Unii cunoscuţi de-ai mei mi-au spus că nu au înţeles sfârşitul filmului THE SUNSET LIMITED.

Am observat şi în comentariile de pe unele site-uri de specialitate o "eschivă" în ce priveşte finalul, şi o interpretare a filmului doar în lumina celorlalte scene.

Nici eu nu am această pretenţie, că am înţeles gândul scenaristului. Pot doar să spun gândul meu, cum am văzut eu, cu ochelarii mei 3D ortodocşi, chestiunea.

Dar, mai întâi, un foarte scurt sumar al filmului.

Doi oameni într-un apartament sărăcăcios dintr-un cartier rău famat: un profesor universitar sinucigas şi salvatorul său, un fost puscăriaş, convertit la Hristos. Din gratitudine, profesorul l-a urmat pe creştin la locuinţa sa. Creştinul, fireşte, se simte obligat să-l convingă pe profesor să renunţe la gândul sinuciderii.
Tot filmul e o luptă de cuvinte, un dialog tensionat, un joc de şah cu mutări contra-cronometru pentru că partida se joacă pe marginea Abisului: cine pierde, cade: în Abis sau în braţele celuilalt.

Toată tensiunea filmului stă în forţa pe care o emană acest dialog, asemănător unui vârtej care scoate, din adâncurile sufletelor, bucăţi din ce în ce mai mari din epavele celor două vieţi : o luptă între Viaţă şi Moarte, între Lumină şi Întuneric. O luptă în care se folosesc toate "tehnicile" verbale, de la expresia sentenţioasă a predicii şi umorul parodic, la acreala cavernoasă a intelectualului dezabuzat şi abisalismul luciferic. Personajele chiar poartă numele de Black şi White, nu după culoarea pielii, ci după starea interioară, pe care cuvintele, rostite cu disperarea mizei absolute, o vizualizează în contururi tari.

M-au impresionat multe în acest film: credinţa "eretică" ( faţă de protestantism) a pastorului de închisoare, care îl face, involuntar, ortodox; apoi, felul în care vorbeşte despre Lumină, aduce cu experienţele Sfinţilor Părinţi răsăriteni; rolul fundamental al mesei ca simbol al comuniunii ( pentru monologurile sale infernale profesorul trebuie, mai întâi, să se ridice de la masă, să întrerupă comuniunea: ca să-şi ofere glasul întunericului trebuie să se izoleze). Cele mai calde secvenţe sunt cele din timpul cinei. Chiar îţi pare rău că gazda n-are şi un pahar de vin, o lipsă care mi s-a părut esenţială...

Tot filmul m-am întrebat cum o să rezolve scenaristul falimentul previzibil al dialogului, falimentul cuvintelor, al logicii, al canapelei psihanalitice şi al capcanelor psihologice. Pentru un protestant, mai ales pentru un pastor misionar şi, mai ales pentru unul care tocmai încearcă să desprindă un suflet de disperarea care îl atrage irezistibil sub rotile trenului SUNSET, e vital să primească de la Dumnezeu, cuvintele salvatoare, cuvintele magice, cuvintele biruitoare. Reproşul strigat la final de creştinul prăbuşit lângă canapea: De ce nu mi-ai dat mie cuvintele? De ce i le-ai dat lui?, reflectă mentalitatea protestantă, raţionalistă, că un om poate mântui un alt om printr-un discurs dibaci...

Dar, pentru mine, răsăriteanul, tocmai asta e normal ca Spovedania şi nu predica să mântuiască un om, nu argumentele oricât de binevoitoare, inteligente şi profunde ale omului, ci Taina lui Dumnezeu. Un ortodox se roagă, se nevoieşte, ca celălalt, cel disperat, să primească de Sus cuvintele mântuirii, cuvintele mărturisirii, pentru că în Taina Mărturisirii este taina şi puterea Crucii: momentul maximei puteri a răului, răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe Golgota, a fost şi momentul sfârşitului răului, a loviturii de graţie dată acestuia. Când Iisus şi-a dat duhul, iadul s-a cutremurat din temelii: Hristos i-a străpuns inima cu moartea Sa, precum inima unui vampir cu o ţepuşă muiată în aghiasmă( ca să folosim o figură cât se poate de hollywoodiană, infinit mai hollywoodiană oricum decât filmul pe care îl comentez).

Aşa şi Mister Black, profesorul deznădăjduit: prin monologul său care pare victoria dialectică absolută a nihilismului, argumentul suprem al sinuciderii, ejectează de fapt, smulge cu propriile cuvinte, rădăcina răului din inima sa: pe acestea le flutură victorios în aer ca pe un steag al victoriei întunericului. Pastorul n-a reuşit să-l fraierească pe profesor, aşa cum declarase, cinstit şi programatic, din start: dar, Iisus, a reuşit!

E normal ca profesorul, savurându-şi închipuita sa victorie, să fie lăsat să plece: e vindecat. Dracul e totdeauna învins de mândria lui.

De aceea îi spune Iisus, pastorului, "E ÎN REGULĂ", în finalul filmului. De aceea şi soarele răsare şi umple lumea, camera şi ochii spectatorilor, în linişte...

Pentru mine, THE SUNSET LIMITED e un film despre Ortodoxie. Care e pretutindeni unde este Hristos, dar numai în bisericile ortodoxe, asumată ca atare. Falimentul mentalităţii protestante, psihologice, a Occidentului, o face, din ce în ce mai vizibilă: involuntar, fără să ştie, pastorul a fost preot, ajutor şi martor al spovedaniei profesorului. Pe capul căruia Iisus Şi-a pus şi Şi-a ţinut, cu răbdare, smerenie şi discreţie desăvârşită, epitrahilul, tot timpul filmului.
Mi-e greu să cred că cei care au făcut filmul au habar de Ortodoxie; dar, fără să vrea au făcut un film ortodox. Şi asta, doar fiind oneşti cu viaţa, lăsând criza existenţială să meargă până la capăt, lăsându-o să sfâşie toate catapetesmele ideologice şi să-i dezgolească în întregime pe oameni, până la omul ascuns al inimii. Iar acesta, suflet în pielea goală, este grabnic înfăşat de Dumnezeu, în Lumină...
De notat că, cel mai adesea, numim criză percepţia negativă a intruziunii Adevărului în viaţa noastră. Cea încuiată, ca şi uşa domnului White, cu multe, multe încuietori, yale şi zăvoare...

Cu ochelarii 3D pe care mi i-am luat de la Biserică şi pe care îi port pe nasul inimii, cam asta am văzut, dragilor, în esenţă şi pe scurt, uitându-mă la THE SUNSET LIMITED.

ecumenistă

2011-12-03T08:59:00.001+02:00

hristosul catolic
are cizme pontificale de catifea
care adună pupături de cardinali

hristosul neoprotestant
are pantofi sport care
adună aplauze...

numai
Hristosul necivilizat al ortododocşilor
mai umblă desculţ
adunând în tăcere

rănile Pământului....

predică de Ziua Naţională

2011-12-01T13:56:00.001+02:00

Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.
Nu ne va face deştepţi. Nici, specialişti.
Nu ne va face filosofi, nici doctori în teologie.
Nu ne va face deosebiţi. Ori importanţi.
Nici morali, nici religioşi. Nici măcar "adevăraţi".

Toţi cei de felul acesta n-au cunoscut adevărul;
doar se folosesc de el .
Căci adevărul, când îl cunoşti, te face liber.
Liiiiiiibeeeerrrrrri!!!!!!!

Adevărul ne face liberi, la fel de liberi
pe cât ne face şi moartea.

Dar,
fără să murim.

Catehizarea: cură de dezintoxicare şi şcoală a firescului (premize)

2011-11-27T16:57:00.001+02:00

Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. (IOAN 8, 32)

Adevărul nu se epuizează în formularea lui. Formularea este numai "graniţa" adevărului, "veşmântul" sau "paza" adevărului. Adevărul este realitatea care nu se dezminte pe sine - adevărul ultim este viaţa care nu poate fi abolită de moarte. De aceea şi cunoaşterea adevărului nu se poate înfăptui prin înţelegerea formulărilor lui, ci prin participarea la evenimentul adevărului, la adevărul vieţii, la imediatul experienţei.(...)
Ajungem în felul acesta să înţelegem atitudinea sau felul în care Biserica abordează cunoaşterea adevărului său - atitudine sau manieră care s-a încetăţenit a fi numită apofatism al cunoaşterii. Apofatism înseamnă refuzul de a epuiza cunoaşterea adevărului în formularea lui. Formularea este necesară şi indispensabilă deoarece delimitează adevărul, îl separă şi îl distinge de orice deformare sau alterare a sa. De aceea, pentru membrii Bisericii, dogmele sunt "constantele date" ale adevărului, care nu permit modificări sau diferite variante în formularea lor. În acelaşi timp însă, această formulare nu înlocuieşte şi nici nu epuizează cunoaşterea adevărului, care rămâne o experinţă de viaţă - un mod de viaţă, şi nu o construcţie teoretică.
Apofatismul Bisericii determină teologia creştină să folosească pentru interpretarea dogmelor mai mult un limbaj propriu poeziei şi icoanei, decât un limbaj al logicii convenţionale şi al noţiunilor, al conceptelor teoretice (...) care dau foarte uşor omului iluzia unei cunoaşteri sigure, pe care dacă reuşeşte să o posede cu intelectul o şi epuizează deja, o posedă în întregime. În timp ce poezia, cu simbolurile şi imaginile pe care le foloseşte, afirmă întotdeauna un sens, un înţeles prin intermediul cuvintelor, dar şi dincolo de cuvinte, un sens care corespunde mai mult experienţelor comune de viaţă, şi mai puţin conceptelor cerebrale.(...)
Nu este întâmplător faptul că Biserica cea nedespărţită a primelor 8 secole şi continuarea ei istorică ortodoxă în Răsărit şi-a bazat catehizarea credincioşilor, adică aducerea la cunoştinţă şi transmiterea adevărului, în principal prin intermediul cultului. În cadrul ciclului liturgic al slujbelor Bisericii (...) teologia devine poezie şi cântec; mai mult se trăieşte decât se gândeşte...
Iniţierea în adevărul Bisericii este participare la felul de viaţă al acesteia, la întrunirea în sărbătoare a credincioşilor, care înseamnă realizarea văzută şi manifestarea umanităţii celei noi, biruitoare a morţii.

( Christos Yannaras - Abecedar al credinţei)

Să apărăm Ortodoxia? Da. De noi!

2011-11-25T07:12:00.001+02:00

Ortodoxia, cu adevărat, nu e apărată de Apologetică, ci de Pateric. Aşa cum, nu din catehismele de şcoală poţi prinde ceva viu din Ortodoxie, ci din vieţile Sfinţilor... Pentru că Ortodoxia este Persoană, nu discurs. Sensul apofatismului specific Răsăritului este de a elibera Persoana, de a o scoate din mormântul văruit în care, nu se poate să n-o îngroape gândirea omenească.

Cel mai adevărat apologet al Ortodoxiei, dintre cei de pe piaţa mediatică, e, pentru mine, Anatolie din filmul Ostrovul. De ce dânsul? De ce nu, mai degrabă, Sf. Nicolae Velimirovici, la care ţin foarte mult? De ce un fochist de mănăstire şi nu un mare predicator şi teolog?

Când tot ce ştii şi ce simţi despre tine e că eşti un criminal bun de atârnat în ştreang care s-a ascuns în mănăstire de braţul Legii, adică un criminal laş, când sinele tău nu te lasă nici să trăieşti, nici să mori, umplându-te neîncetat de o cumplită ură, suportabilă numai datorită transformării în scârbă, CÂND TE URĂŞTI PE TINE ÎNSUŢI CA PE CEL MAI RĂU ŞI MAI DEGRADANT LUCRU CU PUTINŢĂ, înseamnă că Adevărul are loc să-şi plece capul în tine, în inima ta. Vrei, nu vrei, Îl mărturiseşti. Şi când te scarpini în cap...

În rest, şi în film, ca şi în viaţă, o mulţime de ortodoxii.... În film, ortodoxia marca Iov sau marca stareţ de mănăstire... Adică, ortodoxia celui care ştie Scriptura pe de rost, vrea binele obştii, pricepe fineţuri teologice, preţuieşte (de la distanţă) sfinţenia şi a vizitat chiar Locurile sfinte ca intim al episcopului, etc.... E plin Net-ul, pline şi librăriile de ortodoxiile astea...

Anatoli este nebunul a cărui lucrare apostolică este să-i scoată pe vajnicii şi bogaţii (duhovniceşte) săi superiori, din ortodoxiile lor. CĂCI ACOLO S-A PITIT DRACUL CEL MAI MIC ŞI MAI RĂU, pentru care TOŢI CEILALŢI DRACI, CU LUPTELE DUHOVNICEŞTI ÎN CARE ÎI ATRAG PE NEVOITORI, FAC DIVERSIUNE, ca să-i dea aceluia posibilitatea să se furişeze nevăzut, SĂ SE ASCUNDĂ în SINELE CREDINCIOSULUI, să se facă ORTODOXIA LUI. Acesta e dracul pe care îl vânează Anatolie cu vaselina de pe clanţă, cu buşteanul ars la un capăt, cu foarfecele cu care taie cizmele stareţului ori cu căniţa strâmbă de ceai cu care îl fugăreşte pe pereţii chiliei. Pe dracul acesta îl aruncă în apă odată cu plapuma cea moale, pe care privind-o cum se duce, stareţul dă semne de trezire. La Ortodoxie. Şi trezindu-se la Ortodoxie să înceapă să se lepede, prin pocăinţă, de ortodoxia lui.

O ortodoxie a ei are şi fata care vrea să facă avort, cu binecuvântare! În ortodoxia ei se pare că ar fi posibil.... De aceea primeşte predica delicată a unei burţi de cârpă cu mers crăcănat şi a unui pumn ridicat cu mânie. Când fuge din ostrovul lui Anatolie, alungată de nebunul lui Hristos, fata poartă pe chip surâsul şi lacrimile celui eliberat de ortodoxia lui....

Anatolie nu face nimic altceva decât să-i pună pe ceilalţi faţă în faţă cu adevăratul chip al sinelui lor, şi pentru că vorbim de oameni credincioşi, cu expresia religioasă a acestui sine, ortodoxia lor.

Anatolie e singurul sfânt din film pentru că e singurul care se urăşte pe sine. Şi e singurul care se urăşte pe sine, pentru că e singurul care se cunoaşte pe sine. Şi e singurul care se cunoaşte pe sine, pentru că e singurul care L-a primit pe Hristos ca adevăr despre sine. Toţi ceilalţi au o falsă imagine despre sine ( cu asta se ocupă dracul cel mai mic şi mai rău!) şi pe acestă imagine e clădită şi ortodoxia lor.

spovedania unui idiot

2011-11-23T21:48:00.001+02:00

eu
am un singur păcat,
numai unul...
aşa, cam cât mine
de mare şi greu...

n-am ştiut niciodată
cum îi zice,
ce nume poartă...

de aceea
la spovadă

îi dau
numele meu...

moarte?

2011-11-23T19:20:00.001+02:00

deodată
lumina feţei pâlpâie
şi se strânge-n ochi
ca o pasăre ce zboară
în adâncul priviriii:

închizând cu aripile
toate pleoapele minţii,

se-ntoarce
acasă,

pe chipul

Iubirii...

Adevărata nevoinţă

2011-11-19T09:09:00.001+02:00

Adevărul vine singur la om, nu-l găseşte omul. Mântuirea vine singură la om, nu o găseşte omul. Sfinţenia vine singură la om, este dată de Dumnezeu. Nu omul este cel care află sfinţenia. Acestea vin singure atunci când omul nu aleargă să-şi plăsmuiască sfinţenia proprie, nu aleargă să-şi plăsmuiască mântuirea proprie, ci rămâne aşa cum este, într-o permanentă deschidere la ceea ce-i oferă Dumnezeu.

Aceasta este asceza adevărată, aceasta este nevoinţa adevărată, strădania adevărată din partea omului. Nu trebuie să facă el ceva, trebuie doar să-şi deschidă fiinţa, pentru ca Dumnezeu să pună acolo ce vrea El.( Arhim. Simeon Kraiopoulos)

visul meu

2011-11-18T04:17:00.001+02:00

până la lacrimi şi până la sânge
îmi doresc
să intre Iisus în Templul iubirii de azi
cu biciul adevărului să dărâme
tarabele negustorilor de dragoste,
tarabele pline
de prezervative anticoncepţionale manuale de sex
filme reviste pornografice şi
toate celelalte lucruri
de care au nevoie demonii
ca să se culce cu oamenii...

oare chiar nu vedem
că ce se dă azi drept dragoste
lasă în urmă
tot mai multă spaimă, tot mai multe suflete schilodite şi
tot mai multă moarte?

că războaiele mondiale
s-au mutat în dormitoare
şi industria de armament
în supermarketuri?

ce credeţi că sunt milioanele de avorturi?
oare nu cele mai inocente victime
ale acestor silenţioase şi aseptice războaie?...

şi după ce tarabele negustorilor de dragoste
vor fi dărâmate

Hristos va întinde pe masa altarului
cina Lui
şi ne va da să gustăm

iubirea cu care putem îmbrăţişa pe oricine fără teamă
fără frica de păcat şi eşec
fără teama de a nu fi înţeleşi greşit, părăsiţi
de a răni, de a fi trădaţi de propriul corp ori de "subconştient"

o dragoste sigură
o dragoste veşnică
o dragoste a cărei îmbrăţişare
naşte

tinereţe-fără-bătrâneţe
şi
viaţă-fără-de-moarte...

dragostea care ar da
fiecăruia dintre noi
îndrăzneala de a intra

cu biciul adevărului

în templul propriului trup,

ca să dăm afară animalul
jertfit pentru bani

şi să-L primim pe Dumnezeul

jertfit pentru dragoste...

Sfârşit de predică, început de viaţă

2011-11-14T09:43:00.000+02:00

Acestea vi le-am spus,

ca bucuria Mea să fie în voi

şi ca bucuria voastră să fie deplină.

(Ioan 15,11)

.... Acum mergeţi în pace, iar dacă aţi descoperit cu adevărat bucuria credinţei, cum aţi putea să n-o dăruiţi şi altora? Dacă v-aţi apropiat mai mult decât alţii de adevăr, cum aţi putea să-l păstraţi numai pentru voi? Dacă în sufletele voastre s-a aprins viaţa cea adevărată, nu le veţi da şi altora o scânteie, o rază din acestă viaţă? Desigur aceasta nu presupune să umblaţi de colo-colo şi să le vorbiţi oamenilor despre religie, folosind expresii ecleziastice, ci să intraţi în lumea care vă aparţine cu o strălucire, o bucurie, o intensitate care să-i facă pe toţi cei din jur să vă privească şi să spună: " Are un alt aer acum. Să se fi apropiat cu adevărat Dumnezeu de el(ea)? Are ceva ce nu avea mai înainte, ceva ce mie-mi lipseşte - bucurie, viaţă, certitudine, un curaj nou, o nouă îndrăzneală, o viziune! Cum aş putea să le dobândesc şi eu?"

De asemenea, oamenii vă vor spune: " Ai înnebunit!" În astfel de situaţii, nu puţine, eu le răspund astfel: " Da, aşa este, dar un lucru mi se pare ciudat. Voi, înţelepţii, care spuneţi că eu sunt nebun, nu simţiţi că aveţi viaţă în voi, în timp ce eu, nebunul, sunt fericit şi plin de viaţă! Veniţi să vă împărtăşesc nebunia mea, este nebunia lui Dumnezeu!"

Iată, veţi porni şi voi pe acestă cale. Veţi fi cu Dumnezeu de acum înainte, pe toate drumurile, pe toate cărările: veţi dansa pe Muntele Tabor, al Schimbării la Faţă, dăruindu-le viaţă din plin şi altor oameni. Să vă binecuvânteze Dumnezeu paşii întru bucurie! Nu ştiu alt cuvânt mai potrivit decât acesta: "Bucurie"! Mergeţi cu bucurie, aduceţi tuturor bucurie - ceea ce înseamnă că le veţi dărui şi toate celelalte lucruri, pentru că Dumnezeu este bucurie, viaţă, intensitate.

Să vă binecuvânteze Dumnezeu - nu numai pe voi, ci şi pe toţi cei care fac parte din familiile voastre, pe toţi prietenii voştri, atât pe cei care vă împărtăşesc credinţa, cât şi pe cei care nu v-o împărtăşesc, pe toţi cei pe care-i veţi întâlni de-a lungul vieţii! Dăruiţi-le tuturor o rază de lumină! ( Mitropolitul Antonie de Suroj)

dansul

2011-11-13T07:03:00.001+02:00

ah, cum dansează sufletul meu
săltând printre ruine
printre ruinele lăsate de Dumnezeu
când a trecut,
murind şi înviind,
prin mine...

ritmul spulberă cea mai rămas din ziduri
tălpile macină molozul fin
apoi piruetele îl ridică în aer
trecându-l din cerul nostru
în cel divin...

ah, cum dansează
ca o mireasă dansează
ca un trup al Fericirii
sufletul meu!

şi-o flacără-i dansul
ce preschimbă-n lumină

ruinele

egoismului său...

inima lumii

2011-11-12T07:39:00.001+02:00

când dragostea lui Hristos
atinge inimile oamenilor
ochii sufletelor
se deschid şi-ntâia oară
văd
inima lumii:

Ziditorul
bătând metanii
zidirii Lui,

neîncetat plecându-Se
în Adânc să ridice
darul Vieţii pe care
oamenii

îl tot scapă
din mâini...

atunci
ruşinaţi până-n Adânc
îşi trag mâinile în trup
şi trupul, în inimă până
rămân întinse spre Dumnezeu
numai mâinile Iubirii
palmele străpunse ale lui Hristos

singurele în stare să primească
şi să ţină

Cerul

în
om...

De ce ORTHOGRAFFITI?

2011-11-11T11:30:00.001+02:00

De-a lungul vremii mi-au apărut texte în diverse publicaţii, on-line sau "pe hârtie". Foarte rar am refuzat o colaborare, doar atunci când propunerea venea dintr-o zonă în care textele mele nu-şi puteau păstra sensul ori serveau justificării unei "linii" la care nu consimţeam....

Dintre toate, ORTHOGRAFFITI îmi este cea mai dragă. Şi asta dintr-un motiv care am simţit că ar fi de folos să fie public, întrucât are o însemnătate deosebită în general.

Mi-e dragă până la lacrimi INTENŢIA, sămânţa din care a răsărit copacul pe crengile căruia apar ca frunze, numerele revistei. Această INTENŢIE se realizează mai mult sau mai puţin în articolele din ORTHOGRAFFITI, după măsura duhovnicească a acelora care scriu; dar, după ce se stinge toată rumoarea ideilor, Ea rămâne în inima cititorului: la început tainică, discretă, apoi tot mai distinctă, conştientă. Ceva care crescând în noi, ne lărgeşte inima. Şi numele acestei INTENŢII este Dragostea, iubirea lui Hristos. Tăcerea care rămâne după lectură, după estomparea tuturor zgomotelor inimii şi ale minţii, este cea a smeritei Sale iubiri.

De ce? Pentru că INTENŢIA revistei fiind Dragostea, nu caută să te înveţe ceva, nu judecă, nu critică, nu intervine prin intruziune în gândirea şi viaţa cititorului cu scopul de a-i demonta, dizloca şi înlocui concepţiile ori afinităţile: ci doar îl însoţeşte în toate acţiunile şi experienţele lui, merge la film cu el sau la discotecă, la întâlnire ori la un concert rock. Evanghelia, Cartea Iubirii, ne arată că Dragostea te însoţeşte până în adâncul iadului... Şi că nici iadul nu-l poate reţine pe cel care, descoperind iubirea lui Hristos, începe să o însoţească pe calea ei...

Comentând un film oarecare, dincolo de fraze şi analiză, de corectitudinea dogmatică, de coerenţa sau profunzimea ideatică a textului, îmi pare că revista aceasta caută să vizualizeze altceva: indiciile prezenţei Dragostei ce-i însoţeşte, cu dumnezeiască discreţie, pe toţi oamenii, în toate manifestările vieţii lor; adică inclusiv pe cei care au făcut acel film, dimpreună cu toţi spectatorii lor. Îmi pare că ORTHOGRAFFITI caută pretutindeni în viaţa lumii de azi, şi adesea tocmai în "locurile" ce par imposibile Iubirii, semnele prezenţei Acesteia.

Pentru a le dărui tinerilor ca repere în devenirea lor....

De fapt, ca s-o spun pe şleau, ORTHOGRAFFITI nu este o revistă.
Ci un semn de Dragoste... Atât.

doar

2011-11-04T11:21:00.003+02:00

lumina zilei

e doar sticla

de la icoana

Luminii.

perspectiva inversă

2011-10-23T22:33:00.005+03:00

pe pământ

ajungi

prin Cer

la oameni

prin

Dumnezeu

şi

la tine însuţi

prin lepădarea

de tot

sinele.

Aceasta e Calea Vieţii veşnice.

chilia lui Dumnezeu

2011-10-18T13:43:00.008+03:00

(Sfântului Părinte SOFRONIE Saharov)

inima cel mai adesea mi-o simt

ca pe-o chilie veche şi spartă

o ruină demult părăsită în care

doar fiarele mai vin

să-şi lase murdăria

ori

să-şi pândească prada....

uneori însă

în liniştea adâncă a nopţii

parcă aud pe Cineva

rugându-se în ea...

şi ascultând

încep să simt

cum

din strigătele Lui înnăbuşite

mi se iveşte pulsul,

şi

din sudoarea agoniei Lui,

sângele...

cum

toată viaţa din mine

cheamă lumea

la El...

sfârşitul călătoriei

2011-08-10T09:08:00.008+03:00

o fereastră luminată
în adâncul nopţii jilave ca un mormânt
vestea bună
a călătorului ostenit
şi îngheţat...

cu bucurie va intra în casă
şi va cina povestindu-şi călătoria
până
va amuţi deodată în faţa
ferestrei luminate
din el...

aniversarea

2011-08-04T10:12:00.004+03:00

în toată pruncia
o singură dată am avut tort
de ziua mea...

poate de aceea copilăria mi-a fost
nespus de dulce...

acum copiii
mănâncă tort în fiecare zi
şi copilăria lor
n-are
nici un gust....

asta poate
pentru că naşterea noastră însăşi nu e
decât
o invitaţie la ziua
lui Dumnezeu....

scrisoare către poet

2011-08-04T10:01:00.002+03:00

" Tristeţea mea aude nenăscuţii câini,
pe nenăscuţii oameni cum îi latră."( NICHITA STĂNESCU)

tristeţea mea e surdă domnule Nichita

poate de aceea nu mi-a prilejuit
un vers memorabil
ci
o întâlnire cu Dumnezeu...

poate de aceeea pe dumneavoastră
dansând salomeic
tristeţea
v-a îmbrăţişat ca un giulgiu...

mie Dumnezeu
mi-a înfipt degetele în urechi

ca nişte piroane
în trupul tristeţii

şi o poruncă a strigat

ca o suliţă
în coasta ei...

atotputernicie

2011-08-02T10:02:00.004+03:00

dragostea nu-i doar oarbă
ci şi surdă mută paralitică şi leproasă...

în deplina ei dezgolire
dragostea e

Dumnezeu răstignit...

dragostea
e nemărginita neputinţă
căreia

nu-i rezistă nimeni...

pieta

2011-08-02T09:55:00.003+03:00

mâini tremurătoare Îi coboară trupul
de pe lemn
şi se face seară...

în acestă noapte întunericul
va veni până la
Cruce doar...

Fecioara îşi strânge la piept
Pruncul ucis...

El
prin inima ei
Îşi varsă Sângele
în trupurile
celor morţi....

pustnicie

2011-08-02T09:52:00.003+03:00

pustnici sunt cei care
se retrag în adâncul inimii lor
până unde
se aude doar plânsul fără sunet
al minţii...

în liniştea de acolo
oprindu-se

intră

în altă
Inimă....

cărturarul

2011-08-02T09:43:00.004+03:00

de când se ştie
cotrobăie într-una
în inima lui
o întoarce pe toate feţele
căutând
semnătura Ziditorului ei...

şi iată
în colţul cel mai de jos
o cicatrice
pe care plimbându-şi degetele

sufletul lui orb
lasă în urmă

o mulţime
de ochi deschişi....

bolnavii

2011-08-02T09:29:00.003+03:00

undeva într-o cameră alăturată
un bolnav vorbeşte singur
de atâta vreme încât
nu se mai duce nimeni la el
toţi ştiu că vorbele ce se aud nu mai sunt
ale omului ci ale bolii...

însă Dumnezeu neîncetat
vine lângă el
la fiecare geamăt la
orice respiraţie poticnită

chiar la o lacrimă pe care
o aude curgând pe obraz...

El vine ca un soţ la naşterea
primului său copil
căci toate acestea sunt semne de Viaţă
semne că se apropie clipa
în care boala va lua
şi ultimele lucruri care
îi mai despart....

odihnă

2011-08-02T09:25:00.002+03:00

dintr-odată numai e nevoie
de conversaţie gesturi grimase
de cunoştinţe şi amintiri comune

de tot acel efort
al oamenilor aşezaţi pe băncile de lemn

de a disimula
absenţa iubirii...

chiar şi de ceea
ce numim în chip obişnuit "viaţă"
nu mai e nevoie

când trece
Dumnezeu
prin parc...

umilenie

2011-07-31T15:12:00.004+03:00

deşi respir
dorm umblu pe stradă şi gândesc
s-a sfârşit

deşi
vorbesc ascult lucrez
mă bărbieresc
şi tac îndelung în faţa oglinzii
de fapt
s-a sfârşit;
da s-a sfârşit
s-a sfârşit demult

viaţa mea s-a sfârşit...

dar
am mai păstrat o vreme
gesturile ei cotidiene
ca să şterg discret cu ele
umbrele şi petele
pe care le-a lăsat...

slavoslovie

2011-07-28T16:03:00.002+03:00

că aceasta este slava Ta
Iubire:
să dai nimicului
Totul...

nu mai e timp

2011-07-28T15:50:00.005+03:00

nu mai e timp
pentru viaţa aceasta
strigă mut de pe cadran
secundarul

şi din clipă în clipă
aştept
infarctul Timpului
apoi
golirea orologiilor
de mecanica morţii
golirea biografiilor
de scrâşnetul de dinţi al
inimilor
golirea zilelor noastre
de tot întunericul...

rămân
doar ramele goale ale ceasurilor...
şi Veşnicia
zâmbindu-ne
din ele...

Cineva mă caută prin viaţa mea

2011-07-25T10:32:00.004+03:00

Cineva mă caută prin viaţa mea
mă aşteaptă la colţul fiecărui gând
pe calea cuvintelor în casa fiecărei fapte
iertând şi vindecând totul neîncetat
altminteri viaţa mea s-ar opri
inima n-ar mai bate…

cineva umblă prin viaţa mea
delicat şi smerit ca însăşi suflarea
aşteptând să-L simt să-L aud să-L văd
să mă întorc o clipă cu toate simţurile în lăuntru
ca un orb gustând cu venele sângele din mine
să descopăr că are gust de lacrimi
iar cu ochii gustându-mi lacrimile
să simt gustul lor de Sânge

apoi fărâmă cu fărâmă adunând rămăşiţele cinei
ce neîncetat o frâng bătăile inimii
să aflu
gustul de dragoste al Vieţii
care încă mă caută
prin viaţa mea…

inimă fugară

2011-07-22T15:55:00.004+03:00

e noapte târziu merge tăcut pe marginea drumului
inima lui fugară îl trage spre câmp
tot mai departe
de şoseaua unde farurile maşinilor
orbesc sălbăticiunile şi le strivesc de asfalt

căci tocmai a părăsit oraşul
ale cărui lumini orbesc sufletele şi le strivesc
în rumoarea ce face aerul
mai negru şi mai dur ca asfaltul...

ar vrea să se odihnească... şi iată
o troiţă cu o candelă aprinsă!
îşi face cruce şi se întinde alături
câteva lacrimi curg de pe obraz în iarbă
când
deodată

inima se desface ca un crin al Împărăţiei
şi
ca în ziua Facerii lui câmpul
miroase copleşitor
a Dragoste...

BUCĂTĂRIE de VACANŢĂ: om pe sticlă

2011-07-19T08:43:00.015+03:00

Iată, eşti în vacanţă, mănâncă bea distrează-te.... Iată, eşti sănătos, încă tânăr, ai tot cam ce-ţi trebuie, viaţa curge fără probleme majore.... Zilele se înşiră egale ca mărgelele pe aţă ori ca episoadele unui documentar. Dar ştii foarte bine (din păcate, uiţi şi mai bine) că se apropie capătul aţei şi ultimul episod: va trebui să faci nod şi pe ecranul negru, singura lumină va fi cea a cuvântului SFÂRŞIT. Dar asta, îţi spui, e desigur acţiunea vreunu-i film horror sau tema unei discuţii de pe România cultural.... Şi de când stai la televizor sau pe terasa berăriei ţi-ai pierdut credinţa că mai există realitate, alta decât foamea care tocmai te-a lovit.... De aceea îţi propun să faci cunoştinţă cu principala specialitate a bucătăriei de vacanţă.... Şi ce poate fi mai exotic, că doar exotismele mai trezesc azi interesul, decât o reţetă culinară în care TU EŞTI CEL GĂTIT? Şi n-o să salivezi când o să afli că, în mare parte, operaţiunea este deja în desfăşurare şi că eşti APROAPE GATA?

Prin urmare, cineva te pregăteşte... sau, după cum am devoalat deja, te găteşte... Simplu, ca pe puiul umplut: te eviscerează, adică îţi scoate din inimă şi din cap tot ce a mai rămas din ce a pus Dumnezeu în tine când te-a făcut. În mare parte această operaţiune se face cât se poate de legal prin instituţiile de educaţie şi formare. Apoi, te jumuleşte de haina Botezului, smulgându-ţi una câte una toate penele îngereşti ale sufletului pe care ţi le-a dăruit Hristos ca să ieşi din moarte; asta o faci cu propria mână, zi de zi, ceas de ceas, în "câmpul muncii", pe stradă, acasă, când faci cunoştinţă şi strângi cu căldură, mâna fierbinte a păcatului... După ce ai fost bine curăţat de umanitatea ta originară, eşti pus pe sticla televizorului, apoi tras pe ea în piept până sticla aceea devine sufletul, inima, conţinutul tău lăuntric. Apoi, eşti uns cu toate alifiile şi băgat la cuptor până te prăjeşti bine, de fapt până se alege scrumul, pentru că aşa se serveşte o friptură cu adevărat bine făcută...

La momentul Adevărului, eşti scos şi aşezat, cu mare satisfacţie, pe masa la care satana le urează dracilor poftă bună...

Aceasta este specialitatea casei pe care, în mod obişnuit, o numim lume.

Şi aş vrea din toată inima să fie o glumă...

ce este rugăciunea

2011-07-16T18:05:00.005+03:00

a te ruga pentru cineva
înseamnă
a-i îmbrăca sufletul cu carnea ta
a-i încălzi inima cu suflarea ta
a-i hrăni fiinţa cu viaţa ta

a-l vizita în temniţa sa lăuntrică

a-l găzdui peste noapte în inima ta...

a te ruga pentru cineva
înseamnă
a-i oferi lui Dumnezeu trupul
cu care
să-l poată iubi....

suspin

2011-07-16T17:52:00.004+03:00

Doamne
îţi mulţumesc pentru viaţa
copleşitor de bogată pe care
mi-ai dat-o

şi-Ţi cer iertare
pentru chipul cumplit de sărac în care

am trăit-o...

întâmpinare

2011-07-13T10:53:00.005+03:00

trăiţi
sau aşteptaţi şi voi
Viaţa?...

Căci Viaţa a luat trup
prieteni
şi locuieşte smerită
în mijlocul nostru:

de câte ori treceţi
pe lângă o biserică

treceţi

pe lângă Ea....

satanism

2011-07-11T08:53:00.006+03:00

cu
o pereche de căşti negre
din care curge o muzică neagră
plete lungi negre
bocanci negri
pantaloni negri
tricou negru cu imprimeu bestial

a venit Moartea
să facă liceul...

adevăraţii eroi

2011-07-09T15:50:00.004+03:00

zi de zi
noi toţi prieteni
tragem iadul
din Adânc pe pământ
cu vieţile noastre...

şi noapte de noapte
o mână de pustnici
bătând metanii
îl împing
înapoi....

scurtă povestire despre cum am fost încă o dată salvaţi de la Viaţă

2011-07-07T11:02:00.022+03:00

Hristos e în oraş. Umblă pe străzi, prin birouri, prin orfelinate şi covrigării, printre bănci cu adolescenţi care se sărută cu patimă şi bănci cu pensionari care înjură cu patimă, printre paturi de spital pline de suferinţă şi paturi de hotel pline de singurătate... Şi, deodată, fetele îmbrăţişate în grabă prin parcuri cer şi puţină iubire, pensionarii sunt mulţumiţi cu pensiile lor, hingherii înfiază câini, doctorii şi infirmierele nu mai vor mită, politicienii şi oamenii de afaceri au insomnii şi-n zori îşi donează averile... E o discretă epidemie de milă, de înduioşare adâncă, de aşezare a inimilor la locul lor... Dar odată cu neliniştea, zgomotul şi cruzimea oraşului au început să scadă şi încasările... Aşa că autorităţile locale au sesizat Guvernul; oraşul a fost declarat urgent Capitală Culturală. În câteva ore a fost invadat de turişti, de motociclişti, de trupe de muzică rock; s-au organizat un festival al berii şi un carnaval: toţi locuitorii au ieşit pe străzi şi petrec... Neliniştea şi zgomotul s-au întors şi banii au început să curgă... Acţiunea a fost un succes : Hristos a fost gonit, epidemia de înduioşare oprită. Şi astfel, locuitorii oraşului au fost scăpaţi încă o dată din cumplita primejdie de a deveni oameni....

idiotul

2011-07-06T22:44:00.010+03:00

a venit un demon
cu o piatră mare neagră
mi-a legat-o de gât şi mi-a spus
" iată inima ta după o viaţă de om"
apoi frecându-şi ghiarele a adăugat
"curând se va deschide pământul
şi cu-o asemenea bijuterie
o să te duci drept în fundul iadului"
şi s-a depărtat rânjind mulţumit....

iar eu
care de când merg la biserică
sunt tot mai neştiutor
ba am ajuns atât de nătâng încât
nu mai ştiu nici să deznădăjduiesc,
ca să-mi treacă timpul
am început să scrijelesc pe piatra aceea
cu cruciuliţa de la gât
Numele lui Iisus Hristos...

nu ştiu de ce
deşi au trecut ani buni

pământul încă tot
nu s-a deschis...

filocalică

2011-06-22T15:43:00.004+03:00

am cunoscut un călugăr
care citind pomelnice
săruta
suflete...

identitate

2011-06-22T15:32:00.001+03:00

sunt un naufragiat
căruia de 40 de ani
Dumnezeu
îi face
respiraţie
gură la gură....

specific arhitectonic

2011-06-22T15:24:00.002+03:00

iconostasul oricărei bisericuţe
ortodoxe
e puţin
dincolo

de moarte...

la răsărit de Eden

2011-06-21T09:23:00.005+03:00

o viaţă întreagă
căutăm Fericirea
departe de propria inimă...

durerea cea mare din ceasul morţii
e că atunci
coborâm siliţi de moarte în inima noastră

ca să ne luăm rămas bun
pentru totdeauna
de la Ea...

Hristos ne cheamă
să nu lăsăm morţii

fericirea noastră...

accidentul

2011-06-19T19:27:00.021+03:00

Am fost uimit de chipul ei când am întâlnit-o... După câteva clipe de tăcere adâncă, am îndrăznit s-o întreb, ce mai face. N-o mai văzusem de peste 20 de ani, fusesem colegi de şcoală, cea mai bună elevă din clasă... Mi-o aminteam limpede cât era de inteligentă, pur şi simplu plesnea de deşteptăciune, era cu mult peste cei mai buni dintre noi... Apoi, secvenţa unei scurte întâlniri de mai târziu când era deja la facultate şi ochii ei de atunci, mult mai profunzi, din pricina unei tainice tristeţi... Acum, privirea nu-i mai era nici inteligentă, nici tristă... Trecea dincolo de lucruri şi fiinţe... După ochi n-aş mai fi recunoscut-o... Iar chipul palid, străveziu, era înconjurat de haloul unei bunătăţi liniştite... În fiinţa ei era o pace fără sfârşit... Era o zi caniculară de iulie, dar în preajma ei era răcoare... Ascultarea ei la mănăstire era să spele pe jos.... " E cea mai bună meserie din lume" mi-a spus zâmbind... Ştia că ar fi putut fi orice şi-ar fi dorit... La terminarea facultăţii primise oferte de lucru de la NASA şi Microsoft... Dar n-ar fi fost decât un om trist înconjurat de o mulţime, apăsătoare, de lucruri... De suveniruri şi fotografii care îţi înnoiesc mereu durerea de a fi călătorit în toată lumea şi de nu fi ajuns, de fapt, nicăieri... Ar fi schimbat o singurătate provincială, cu una planetară... Alături, poate, de un soţ care n-ar fi putut accepta niciodată din ea tocmai partea cea mai profundă, cu care n-ar fi putut împărtăşi tocmai durerile cele mai adânci ale sufletului... Adică, şi spunând asta şi-a coborât ruşinată privirea şi glasul i-a tremurat, tocmai ceea ce împarţi cu Domnul...

..................................................................

Am plecat de la mănăstire uşor ameţit... Peisajul era încântător, şoseaua liberă... Deodată am tras maşina pe marginea drumului ,mi-am sprijinit fruntea de volan şi-am început să plâng.... Dădusem încă o dată peste Adevăr şi viaţa mea era de-acum ca o maşină zdrobită, ca o masă de fiare contorsionate.... Sufletul mi-era prins înăuntru şi, încercând să ies cu propriile puteri, nu reuşeam decât să-mi măresc rănile lăuntrice... Încet, cu greu, parcă reînvăţând să respir, am început să mă rog, să-L chem pe Cel ce prin Înviere descarcerează suflete captive într-o biografie mortală.....

nebunia

2011-06-19T18:10:00.016+03:00

Cine L-a cunoscut pe Hristos, îşi caută crucea.

Asta pentru că te doare cumplit superficialitatea fiinţei tale: El dă nesfârşit, iar tu n-ai "spaţiu" pentru fericire. El iartă, şi tu nu-ţi aminteşti păcatele. El vrea să se sălăşluiască în inima ta şi tu habar n-ai de propria inimă. El vrea să intre în casa ta şi tu nu ştii pe unde ai rătăcit cheile. Iată, a venit harul şi n-a avut unde să se aşeze în tine. A vrut Dumnezeu să-ţi umple sufletul de viaţă, de dragoste, de mângâiere şi de odihnă, şi tocmai atunci sufletul tău e plecat "în străinătate" sau are chiriaşi care i-au plătit în avans şi nu poate să-i dea afară.... Ţi-ar da Dumnezeu fericire veşnică, dar n-are în ce să-ţi pună: toate vasele inimii sunt pline cu altceva...

N-ai altă soluţie decât crucea, răstignirea, răsturnarea tarabelor, gonirea cu biciul a negustorilor şi chiriaşilor din Templul inimii... Trebuie să faci cu orice preţ loc în tine... Căuşurile palmelor sunt prea mici? Atunci să vină piroanele şi să le facă fără fund... E mintea prea ocupată cu închipuirile? Atunci aduceţi grebla de spini şi trageţi închipuirile afară ca pe nişte frunze moarte... E inima prea strâmtă şi prea plină de iubirea de sine? Intre suliţa necazurilor, spargă şi coastele, curgă tot sângele egoismului, facă loc! Numai durerea lărgeşte, înalţă, lăţeşte, adânceşte lăuntrul omului! Numai durerea puţinătăţii de suflet în faţa Jertfei lui Hristos, a miilor de răni din care curge noian de dragoste! Durerea sărăciei de minte şi de inimă, în faţa Luminii şi Fericirii!

Cine L-a întâlnit pe Iisus Hristos e lovit adânc, nesfârşit rănit lăuntric, de contrastul dintre bogăţia nepământeană a darului Său şi meschinăria şi sărăcia şi nimicnicia fiinţei care L-a aflat! Cine l-a întâlnit cu adevărat pe Hristos, înnebuneşte: ia crucea sa şi sparge tot în el, în viaţa lui, şi aruncă gunoiul pe fereastră... Nu va mai fi niciodată mulţumit, niciodată suficient de sărac, de umil, de flâmând şi însetat, de zdrobit şi de gol, ca să aibă Domnul destul loc în el...

setea

2011-06-18T19:07:00.006+03:00

aştept un plâns ca un potop lăuntric
în care tot ce-am fost până acum să piară
să-mi spele fiinţa până la nimic
şi din nimic Iubirea să mă nască iară...

apoi cu-acestă fiinţă nouă şi curată
pe fundul mărilor de plâns îngenunchiat
de gât cu vechea-mi inimă de piatră
din clipă lacrimă aş face neîncetat

căci doar acest înnec fără sfârşit m-ar ţine
cu sufletul curat şi viu în lume...

Mi-e sete Doamne cum Ţi-a fost şi Ţie!

de milă să mă umplu-o veşnicie:

cu braţe pironite-n rugăciune
cu inima străpunsă de-al Tău Nume
cu viaţa mea curgând prin coaste sparte

murind
m-aş despărţi
de moarte...

repetiţia

2011-06-18T18:25:00.007+03:00

merg la Biserică
la repetiţie

merg să învăţ
codul manierelor elegante
din Cer

să exersez bătând metanii
acea reverenţă desăvârşită
a inimii

cu care

nădăjduiesc că într-o zi

voi convinge
Iubirea

să trăiască

în locul
meu...

jurnalul lui Lot - ziua cea dintâi

2011-06-17T08:37:00.015+03:00

" Iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit, pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea zi de zi chinuia sufletul său cel drept din pricina faptelor lor nelegiuite; Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii, şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle din cer, pe când îngerii, deşi sunt mai mari în tărie şi în putere, nu aduc în faţa Domnului judecată defăimătoare împotriva lor. Aceştia însă, ca nişte dobitoace fără minte, din fire făcute să fie nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor; ei înşişi fiind nedrepţi îşi vor lua plata nedreptăţii socotind o plăcere desfătarea de fiecare zi... (2 Petru 2, 7-13)

M-am gândit să ţin un jurnal de vară. Să scriu lucrurile aşa cum vin, fără plan şi fără cosmetizare literară... Un jurnal care, pentru un creştin urban, nu poate fi decât unul al lui Lot. Numai durerea lui Lot poate transforma consemnarea evenimentelor citadine dintr-un inevitabil roman erotico-horror într-o evanghelie şi bulevardul felinarelor roşii ( care acum trece prin toate apartamentele), în Via Crucis, făcând posibilă mântuirea şi viaţa creştină chiar în mijlocul acestui iad tot mai puţin subtil care este oraşul.

Vara, spectacolul tragic al prostituţiei generalizate atinge apogeul; e anotimpul când populaţia manifestă, sub drapelul ecumenic al modei, paşnic, stradal, public, împotriva lui Dumnezeu . Singura grevă generală din România, în ultimii 20 de ani, este aceasta, faţă de Dumnezeu. Toate problemele acestei vieţi, deşi au plănuitori şi executanţi vizibili, uşor de identificat, au devenit doar un motiv de revoltă împotriva lui Hristos. Dacă guvernul, ca reprezentant al ocupaţiei Occidentale, a micşorat veniturile şi a dispus concedieri, ce se întâmplă, de fapt, "pe teren"? Are loc vre-o puternică reacţie sindicală? Vre-o mobilizare inteligentă împotriva răului? Nu. Dimpotrivă. Bărbatul se îmbată şi-şi bate femeia sau prietenul; femeia divorţează sau pur şi simplu se aruncă în patul altuia. Copii se droghează sau se fac satanişti. Au loc crime şi sinucideri. Adică numai revoltă împotriva lui Dumnezeu şi a legii sale. Şi Hristos stă răstignit între îndreptăţita mânie a lui Dumnezeu şi noi. Iar noi, plini de veninul şi de ură acră pe care o produce orice ştirbire a confortului nostru, îl căutăm pe Iuda: căci singura veste bună pe care am reţinut-o din Evanghelie e că el are punga. Iar noi, cei din aceste vremuri nenorocite, credem în Pungă, nu în Hristos. Nu se vede şi de pe lună că ne-am vândut ţara, istoria, conştiinţa şi acum, prin modul de viaţă al Vestului ( înghiţit pur şi simplu pe nerăsuflate, cu ochii închişi dar care de 20 de ani ne stă în gât) lichidăm ultimele rămăşiţe de creştinism, de sănătate mintală, pentru nenorocita şi blestemata asta de Pungă din catifea albastră şi împestriţată cu stele galbene?...

Merg cu fruntea plecată, cu ochii în pământ... Femei de toate vârstele, mai mult sau mai puţin dezgolite, se plimbă cu paşi de model în vitrinele cu lumină de amurg sufletesc, ale iadului... În timp ce fac piaţa sau stau de vorbă cu o vecină...

Merg pe stradă cu ochii în pământ, încercând să respir prin rugăciune, aer de dincolo de lume, ca să nu mă otrăvească de tot aerul oraşului, acest anestezic omniprezent: morfina nepăsării absolute faţă de sensul existenţei, al gesturilor , cuvintelor şi faptelor noastre... Ne-am obişnuit ca piatra din piept, care odată era o inimă, să ne tragă tot mai accelerat în adâncul nepăsării... Murim, murim neîncetat, şi numim asta viaţă... Şi numai Hristos cel Răstignit poate opri acestă tragică farsă...

Neîncetat oraşul îmi caută gura, ochii şi urechile, ca un şarpe care vrea să se furişeze în măruntaiele mele... Pentru ca sângele meu să hrănească veninul lui, pentru ca păcatele mele să-i sporească puterea... Ca, într-o zi, sfâşiindu-mă, şarpele să se arate balaur...

Acestui şarpe i-a sfărâmat capul Hristos... Am văzut spaima acestui cap la auzul Numelui lui Iisus... Am au auzit scrâşnetul oaselor lui zdrobite la Spovedanie...
Avem cu toţii de ales: între a-L chema pe Hristos cel Răstignit în inima noastră şi a trăi împărtăşindu-I suferinţa cea zdrobitoare de cap şerpesc; ori a rămâne singuri cu acest şarpe în inimă, care ne devorează zi de zi, hrănindu-se cu viaţa noastră, pâna la desăvârşita asimilare a fiinţei noastre în fiinţa lui... Orice om va deveni ori mădular al lui Hristos prin Cruce ori mădular al şarpelui prin viaţa Cetăţii, prin plăcere...

Iadul a fost creat pentru şarpe şi pentru extincţia răului, nu pentru om... Omul moşteneşte destinul şarpelui dacă s-a făcut parte a lui... Şi viaţa lumii de azi operează la toate nivelurile existenţei umane această grefă, această integrare.... Statul global nu e decât maşinăria prin care se face absorţia indivizilor în trupul şarpelui... De aceea globalizarea este precedată, inevitabil, de distrugerea oricăror alte forme de organizare tradiţionale... Adică a oricăror manifestări ale dragostei... (dacă Dumnezeu va îngădui, va urma)

emoticon

2011-06-16T21:22:00.005+03:00

se face întuneric în oameni

pacea amneziei
şi veselia senilităţii
aproape au sfârşit
de adunat toate chipurile într-unul:
o planetă galbenă
pe care bezna
şi-a desenat
surâsul...

pe străzi pe terase pe nisipul plajelor
sub soarele canicular al verii

cu trupuri disperat de dezgolite

în milioane de exemplare

acelaşi unic chip surâzător
al morţii...

manifest

2011-06-07T09:34:00.011+03:00

Urăsc această viaţă a lumii
care mă transformă în demon:
ale cărei cuvinte sunt colţi,
ale cărei idei se fac coarne,
din ale cărei fapte îmi cresc ghiare
şi
pe ale cărei căi
mergând
îmi descopăr deodată picioarele
printre copitele turmei...

Satanic e chipul tainic al acestei vieţi
şi al sufletului ce o iubeşte:
viaţă ce izvorăşte din egoism
şi se revarsă spre crimă
cu fiecare idee şi cuvânt,
cu fiecare gest şi faptă,
în aparenta banalitate a traiului comun:
clipă de clipă,
zi după zi...

Aceasta e viaţa pe care
o apără de fapt toate guvernele şi armatele lumii,
pentru a cărei hrană şi putere de seducţie
lucrează toate industriile;
viaţa care şi-a însuşit
toate drepturile omului;

viaţa
care ne devorează prin propriile plăceri,

care ne înnebuneşte cu propriile vise,

viaţa care ne ucide
cu propria noastră
poftă de viaţă...

E tocmai viaţa pe care
a răstignit-o Hristos
pe Golgota,

dăruind oamenilor,
prin Împărtăşirea cu Sângele şi Trupul Său,

puterea de a o răstigni fiecare
pe crucea sa..

De aceea
Hristos este
singura revoluţie adevărată din istoria omului,
unica eliberare reală
de rău;

toate celelalte,
au fost doar prilejuri ca răul
să pătrundă şi mai adânc
în noi...

Biserica
este singura Şcoală
care mă învaţă cum să înving răul
în inima mea;
în toate celelalte şcoli
răul din inima mea învaţă
cum să-i învingă pe ceilalţi....

Urăsc această viaţă care,
aşa cum cu toţii o ştim,
ni se dăruie
numai în schimbul
inocenţei noastre...

Şi-L iubesc pe Hristos
Cel Care mi Se dăruieşte
numai
pentru a-mi recăpăta şi desăvârşi
inocenţa...

euthanasie şi euharistie

2011-05-30T09:07:00.005+03:00

sufletul omului nu e din lumea aceasta
dar supunându-se lumii
devine o durere fără nume
pe care dorind să n-o mai simţim
ne afundăm minţile în ţărână
chemând moartea împotriva durerii
dar în loc să scăpăm de chin
se întâmplă doar că
putrezirea ne devine gândire...

zi şi noapte ne zbatem
din adâncurile închipuirii
până pe culmile fărădelegii
să oprim durerea care ne mai ţine
în Viaţă

să ne deconectăm nervii şi venele
de la Duhul Ei

pe care inima noastră
pe crucea trupului
neîncetat

Îl bate în cuie...

numai în Hristos
durerea a încetat
redevenind suflet

numai cu Numele Lui
bătăile inimii mele
au început să smulgă spinii şi cuiele
din Trupul
vieţii noastre...

luzării

2011-05-27T11:03:00.011+03:00

Titlul vine din transcrierea fonetică a cuvântului englezesc ce-i desemnează pe rataţi. Pe cei care "nu se descurcă" în lumea de azi. Luzării sunt ce-i ce se dovedesc incapabili de a pune în practică principiile darwinismului social, ale selecţiei naturale şi adaptabilităţii cu orice preţ, transpuse în "epoca inimilor de piatră"din sec. 21. Nu ştiu să dea din coate, nu ştiu să "calce pe cadavre", nu ştiu să vândă şi pe măsa de o cere cauza traiului decent. Luzării sunt inapţi de a fi "băieţi buni": nu ştiu să înşele, să mintă, să dea şpagă sau, cu pumnul. Luzării sunt cei incapabili de a fi curve sau giggolo, măcar cu sufletul dacă nu şi cu trupul; care sunt atât de idioţi că nu pricep deloc că patul e un pod bun peste orice prăpastie interpusă în itinerariul carierei iar sexul, limba pe care o vorbeşte succesul...
Luzării nu ştiu să se facă frate cu dracul ca să treacă puntea Tranziţiei...

Chiar împinşi cu viclenie pe calea largă a ticăloşiei, luzării se dovedesc atât de stângaci şi apatici încât sunt concediaţi în silă ca buni de nimic: nu au "vocaţia" oportunismului grobian, nici argumentele luciferismulului celor ce-şi justifică prin nivelul IQ-lui sclavia de lux tip Microsoft...

Luzării, deci, sunt cu totul incapabili de a se integra în lume civilizată, în noul Reich albastru al supraomului european ( supra-om în sensul de: lipsit de orice urmă de omenie), nişte handicapaţi, retardaţi, inadaptaţi la Taina Fărădelegii prin care se construieşte Noua Ordine. Ei stau în calea progresului, şi nici măcar nu au curajul, bărbăţia sau bunul simţ de a se euthanasia!Cam aşa suna vocea de la radio a unui specialist în economia politică: un sarcasm rece, demonic, mascat sub limbajul polic corect al economistului, dicurs pe care am avut oroarea să-l traduc în limba română cinstită, necurvită cu ipocrizia "civilizaţiei" europene. Când cuvintele prea ascuţite tindeau să rupă învelişul albastru-înstelat al discursului decent, o dădea pe glumă, o veselie macabră de cioclu beat.

Am înţeles că luzării nu vor fi gazaţi, cel puţin deocamdată.... Vor muri oricum de cancer ca orice român cuminte şi sărac, cu aparatul digestiv făcut praf de aditivii alimentari. E drept că se pierde timp, adică bani; dar asta exprimă toleranţa Europei şi disponibilitatea Uniunii pentru investiţii în reformă...

Dar toate cele scrise până aici sunt, paradoxal, doar preambulul unei mari bucurii: CĂ LUZĂRILOR LI SE BINEVESTEŞTE! Nu sunt pentru ei: carierele, posturile bine plătite, vilele, maşinile de lux, conturile bancare grase şi vacanţele la Tropice. Dar a lor este Împărăţia Cerurilor şi fericirea veşnică dacă rămân şi stăruiesc în neputinţele lor, cultivându-şi-le în chip ortodox! Dacă se adâncesc în inadaptabilitatea lor la lume, dacă se sărăcesc şi mai mult cu duhul, dacă îşi înmulţesc lacrimile, setea şi foamea de dreptate, mila faţă de cei ca ei, dacă îşi desăvârşesc slăbiciunea până la nu mai putea face nimic fără Hristos, adică fără întruparea lui Dumnezeu în ei, atunci îi paşte Fericirea! Se vor sătura veşnic în braţele Tatălui de dragoste, atenţie, mângâiere, de toate felurile de bunătate de care este în stare Dumnezeu...

Aşa că, dragă cititorule, dacă vrei să fii om, fă-te luzăr...

2011-03-11T09:21:00.004+02:00

Iertaţi-mă...

Şi Dumnezeu să vă ierte!

potopul lui Hristos

2011-02-25T09:54:00.003+02:00

Hristos

ne priveşte
cu ochii
celor îndrăgostiţi

ne atinge cu palmele
celor care
cer

ne sărută cu buzele
celor ce
zâmbesc

ne strigă cu
suspinul celor
care mor...

dar
numai în inimile celor ce
se roagă
pătrunde acest
potop de tandreţe
care

linişteşte sufletul

înnecându-l

în

dragoste...

încă

2011-02-21T10:25:00.002+02:00

Când ni s-a vestit că Se va naşte
am trimis soldaţii să-L omoare

Când a venit pe lume
i-am dat sicriul unei iesle

când a coborât între noi
am căutat cea mai apropiată prăpastie

când a scos demoni
am spus că e demonizat

când a vindecat boli
am şoptit că e vrăjitor

când a spus Adevărul
am strigat că e nebun

când Şi-a întors Faţa spre noi
am scuipat-o

când ne-a dat sărutare
l-am vândut

când a vrut să ne îmbrăţişeze
i-am ţintuit mâinile pe lemn

când ne-a iertat totul
am râs batjocoritori

când ne-a deschis în inima Sa Cerul
i-am înfipt în coaste o suliţă

când am aflat că ar putea învia
i-am pus gărzi la mormânt…
…………………………

de două milenii
Îl tot împingem
afară din istorie

şi

dragostea Lui
încă

ne caută

inimile…

cu ochii larg deschişi în întuneric

2011-01-28T10:18:00.008+02:00

" Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume, şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele." ( IOAN 3, 19)

Dând la o parte suprafaţa poleită şi înstelată a realităţii şi judecând după efectele sufleteşti ale integrării noastre în U.E. se pare că, de fapt, ne integrăm în iad. Căci în "pierderile colaterale" ale Integrării, dincolo de câteva artefacte ruginite ale vechiului regim, nu aflăm decât sufletele noastre...

Privaţiunile de azi ale crizei alcătuiesc postul care premerge liturghiei negre ( în faza de acum doar albastră), acel tip de privaţiune pe care îl ţin vrăjitorii pentru a-şi mări puterile malefice: se lipsesc de tot ce este bunătate, milă, iertare, dragoste. Acest post orientează foamea şi setea fiinţei spre ură şi răzvrătire împotriva oricărui tip de ordine: de aceea efectele, omniprezente în România de azi, sunt contestatare şi distructive, anarhice. Trăite fie stradal ca urlet vindicativ, fie, în intimitate, ca depresie...

Criza de acum nu ne sărăceşte doar financiar. Aceasta e numai o pârghie pentru a ne sărăci sufleteşte. Ne montează. Ce făcea acum 20 de ani ideologia, face acum economia: instigă poporul împotriva duşmanilor de clasă. Şi nu contează cine sunt aceştia: contează crima ce va urma. Şi legătura de sânge dintre criminali. Jertfa satanică, prin care se fac complici la Răul absolut. Întrarea în biserica lui Cain, ucigaşul de frate.

Ucigându-i pe Ceauşeşti am făcut jertfa ritualică prin care eram primiţi în Occident.

Ucigând 20 de milioane de prunci prin avort, am rămas în el până azi.

Acum se pregăteşte o nouă crimă ritualică: rugăciunile care o premerg umplu ziarele, programele de radio şi televiziune şi zgomotul străzii: imprecaţii, blesteme, hule, înjurături. Se evaluează ştiinţific nivelul urii populare: şi când atinge apogeul "liturgic" va fi adusă jertfa şi înjunghiată pe altarul interesului naţional.

Viclenia e absolută. Iată, pentru a ne salva pruncii, tinerii şi bătrânii, am sacrificat, pe altarul democraţiei, copilăria, tinereţea şi înţelepciunea naturală, omenească, a bătrâneţii. Am sacrificat tot ce mai era, datorită lui Hristos, uman în noi. Ne-am lepădat de umanitatea noastră genuină ca de o vinovăţie colosală, ca de tot ce stă în calea fericirii şi ne-am însuşit "sufletul" omului de tip nou, un android ale cărui organe şi nevoi fireşti au fost re-setate şi up-datate politic, social şi cultural.

Ne-am dus avuţia naţională la altarul european cu pomelnice pe care erau trecute numele tuturor eroilor şi sfinţilor acestui neam, în primul rând cei din închisorile comuniste, cei care au împiedicat absolutul succes al liturghiei negre cea după Marx. Pentru ca, în frunte cu marii preoţi ai liturghiei deocamdată albastră să scuipăm pe ei. Şi pe crezul lor: România creştină.

Nu vă lăsaţi înşelaţi: totul e teologie.

Comunismul şi integrarea României în U.E. reprezintă trecerea de la creştinism, la satanism.

Şi în liturghia neagră ca structură funcţională a modului de viaţă cotidian.

Catehizarea o face televizorul. De la Ştiri până la film, de la desene animate şi până la emisiunile de divertisment. Iniţierea în desfrâul ritualic, în mentalitatea ocultă, ca drept definitoriu al omului, o execută celelalte instituţii democratice, de la Parlament şi până la Magazinul de vise; printr-o largă paletă ideologică ce se întinde de la pornografia brută, prin educaţia sexuală din şcoli, până la educaţia orgiastică rafinată din arta şi literatura contemporane.

Cine va fi ucis?

Nu ştiu cine va mai fi ucis, dar ştiu ce: ultima noastră fărâmă de luciditate.

Căci deşi vedem zi de zi construindu-se în noi şi în afara noastră o societate infernală care ne mutilează non stop sufleteşte şi trupeşte, deşi sub ochii noştri larg deschişi ne transformă în monştri copiii, deşi singurii indici de creştere ai vieţii noastre sunt cei ai autodistrugerii, noi continuăm să mergem pe acestă cale.

Când vom ajunge ca să numim, în chip desăvârşit, fără nici un rest, fără nici o ezitare, întunericul, lumină şi răul, bine, atunci reeducarea noastră se va fi sfârşit.

Atunci va deveni inutil a spune că azi, din punct de vedere funcţional, religia oficială, de stat, a României este satanismul.

Şi că singura scăpare, Trupul lui Iisus Hristos Cel răstignit: Biserica.

Atunci, chinurile integrării vor lua sfârşit.

Şi va începe CHINUL.

E.U.thanasia ca mod de viaţă

2011-01-27T09:12:00.017+02:00

"fă ce ţi spune şi n-o să te doară deloc...

aşează-te pe scaunul din faţa oglinzii

aşaaaa....

deschide ochii dar nu privi sub nici o formă în ei

pune repede un strat de pudră pe faţă

rujează-te rimelează-te întinde genele

ocolindu-ţi privirea

ca şi cum ai călca pe muchia prăpastiei....

după ce termini machiajul şi pedichiura

îmbracă ceva decoltat o fustă scurtă sau

nişte blugi rupţi în genunchi şi în spate...

ieşind în lume

râzi mereu şi dă din cap

scuturându-ţi părul

vorbeşte "emancipat"

fă ce vrei cu corpul tău

amuză-te neîncetat

distrează-te nebuneşte în tot ce faci

cu cât te simţi mai bine cu atât

ţi se anesteziază mai

repede inima

şi ţi se cauterizează

nervul conştiinţei;

şi-apoi

televizorul îţi va extrage

sufletul

fără să simţi

nimic... "

acad.prof. univ.dr. doc.

expert al U.E. în tehnologia

Reeducării

d-l S. Atan

lecţia de dragoste

2011-01-25T09:39:00.002+02:00

draga mea
am închis televizorul şi
am aprins candela...

acum nu mai e nici un pericol
poţi să vii lângă mine
să privim împreună flacăra blândă
până lumina ei ne face un singur trup
în care să simţim şi să vedem

cum se naşte Hristos
cum creşte cum ajunge bărbat
cum moare şi înviază cum
Se înalţă la Cer şi
Se aşează de-a dreapta Tatălui
cu trupul nostru...

iar duminică, iubita mea,
o să mergem la Biserică
să luăm înapoi

acel trup al nostru
cu care

dragostea

a biruit lumea...

educaţie sexuală

2011-01-16T18:02:00.002+02:00

cum am ajuns aici?

ne-am întâlnit privirile

apoi mâinile

apoi răsuflările

apoi gurile...

cum am ajuns aici?

ni s-a spus cum să ne vedem

ni s-a spus cum să ne atingem

ni s-a spus cum să ne sărutăm...

cum am ajuns aici?

cum am ajuns

să fim doi

împotriva

dragostei?

vinul cel nou

2011-01-11T09:01:00.005+02:00

când simt că mor
fără dragostea Ta,

când mi-e dor ca de viaţă
de lumina din ea,

îmi cobor tăcut mintea
în teascul din inimă

şi-acolo, plângând,
neîncetat o
strivesc...

până
ultimul gând
se preface în lacrimă

până
iar nu mai ştiu

decât

să iubesc...

sfârşit de iarnă

2011-01-07T22:13:00.005+02:00

într-o noapte pe o stradă pustie
un om s-a oprit
lângă trupul unei păsări
doborâte de frig...

a ridicat-o din zăpadă
a privit-o de-aproape lăcrimând
şi-a rămas nemişcat în ger
strângând pasărea moartă la piept

tot mai tare
tot mai îndurerat

până bătăile inimii lui au început să migreze
în aripile ei reci
suspinele, în nervii ghearelor încleştate
suflarea lui caldă, în zborul îngheţat în pieptul ei...
...............................................................

puţin înainte de a se ivi zorii
şi de a dispărea în lumină cu el
Dumnezeu S-a oprit
zâmbind
lângă trupul unui om
doborât de dragoste...

a fi creştin

2010-12-26T10:07:00.012+02:00

Aceasta e porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.(IOAN 15,12)

creştin
e cel ce a primit
durerea Iubirii
în fiinţa sa

care a acceptat
să se fisureze să se sfărâme
să se macine
sub presiunea setei lui Dumnezeu
de noi...

căci inima fiecărui om e
o cărămidă din zidul
ce desparte lumea
de Iubirea care
a creat-o...

a fi creştin
înseamnă a deveni tot mai mult
o spărtură un gol o absenţă o lipsă
a lumii

ca o gaură în acoperişul
unei case dintr-un ţinut ploios
ca o crăpătură în geamul
unei ferestre prin care trage curentul

a fi
pricina îmbolnăvirii tuturor
de un fel de intratabilă nesfârşită
înduioşare...

a fi creştin
înseamnă a fi agentul
unei tuberculoze sufleteşti
ce te face să nu mai poţi
respira
aerul de celulă niciodată aerisită
al acestei vieţi

o boală ce-ţi împinge inima
rugându-se cu o încordare
de răstignit

să expectoreze
cu sângele tău

tot
întunericul şi frigul
în care tremură

sufletul
celuilalt...

o mică rugăminte de Crăciun

2010-12-24T09:08:00.006+02:00

Dragii mei cititori, acum, de Ajun, am o mică, o foarte mică rugăminte:

Vă rog, vă implor, ca la Naşterea Domnului să fiţi... cu totul necivilizaţi! Vă rog, vă implor, în genunchi, să fiţi cu totul lipsiţi de bun simţ! De decenţă!

Vă rog, vă implor să strigaţi cât puteţi de tare, să săltaţi, să ţopăiţi de bucurie, să aplaudaţi! Să fiţi primitivi... să chiuiţi chiar... ÎN INIMA VOASTRĂ, ÎNAINTEA IESLEI!!!! DIN OCHI, CÂND VĂ PRIVIŢI UNII PE ALŢII!

În romanul FRAŢII KARAMAZOV de F.M.DOSTOIEVSKI apare, în episodul îmbolnăvirii lui Ivan Karamazov, un drac care, în actul de intimizare cu victima sa, face următoarea confesiune: Am fost de faţă când Cuvântul răstignit pe cruce s-a ridicat la ceruri, ducând cu sine sufletul tâlharului crucificat alături; am auzit strigătele fericite ale heruvimilor care-L proslăveau cântând "osana"; am auzit înălţându-se în extaz glasurile serafimilor, al căror tumult au zguduit tăriile cereşti şi întreaga fire. Şi-ţi jur pe tot ce poate fi mai sfânt pe lume că în clipa aceea aş fi vrut să mă alătur corului lor şi să cânt osanale într-un glas cu ei. Cuvântul "osana" îmi stătea pe buze; era gata-gata să mi se smulgă din piept... Ştii, sunt foarte sentimental din fire şi sensibil ca un artist. Dar bunul simţ - ăsta-i cusurul meu, din păcate cel mai nefericit din toate câte le am! - m-a silit să păstrez măsura chiar şi atunci şi am lăsat să-mi scape momentul prielnic! "Ce s-ar întâmpla dacă m-aş apuca să cânt osanale?" m-am gândit imediat. Orice scânteie de viaţă s-ar stinge în lume şi n-ar mai avea loc nici un fapt divers."

De aceea vă rog, vă implor să nu-L primim pe Hristos într-un mod...civilizat. De fapt, lumea civilizată nu-L mai primeşte pe Hristos... Iar dacă totuşi o face, din pricini democratice sau de marketing, o face doar ca... fapt divers. Tot ce poţi vedea în lume acum, la Naşterea Domnului, e de un confortabil, aseptic şi anihilant...bun simţ. Ca sceneta de ghips sau plastic omniprezentă în supermarketuri... De aceea, de Crăciun, când ar trebui să fie cele mai multe naşteri duhovniceşti, conform statisticilor, sunt cele mai multe sinucideri... Iată rezultatul tragic al creştinismului civilizat şi de bun simţ...

Dacă nu am făcut-o până astăzi, iată, acum un bun prilej de a ne întoarce la sălbăticia iubirii, la Ortodoxia copilărească din primele veacuri, la Ortodoxia acelei bucurii pe care nici o ameninţare, nici o tortură, oricât de groaznică, nu o putea stăvili... Ortodoxia care se bucura de Hristos şi-şi râdea de moarte...

Haideţi să fim iarăşi copii în jurul Copilului...

Haideţi să ne copilărim până-n măduva oaselor... Să facem chef, să dăm cep inimii ca unui butoi plin cu vinul nou al Evangheliei, cu mustul harului.... Să ne îmbătăm de duioşie şi de drag de Dumnezeu şi de oameni... Să mărturisim copilăreşte că Impărăţia lui Hristos este, în primul rând, bucurie.... harul bucuriei depline...

Să ne lăsăm inimile să danseze în jurul ieslei ca altădată David proorocul în jurul chivotului.... CĂCI NU AR TREBUI SĂ STĂM ASCUNŞI ÎN CUIBURILE PUFOASE ŞI ÎNCĂLZITE ALE EVLAVIEI NOASTRE CUMINŢI, CI AR TREBUI SĂ-I UIMIM PE PĂGÂNI CU ÎNÂLŢIMEA, ADÂNCIMEA, LĂRGIMEA ŞI STRĂLUCIREA BUCURIEI NOASTRE!

De Ziua Naşterii lui Hristos, ar trebui să ne naştem şi noi, în Numele Lui, din pântecul mincinos şi avortor de suflete al faptului divers... Printr-o agapă memorabilă, udată din belşug cu lacrimi de fericire...

Căci Naşterea Lui nu-i menită să frângă doar istoria întunecată a lumii, ci a fiecăruia dintre noi...

Haideţi, dragii mei, ca nişte copii la prima ninsoare a iernii, să ieşim... în Lumină....

scuipând spre Apus

2010-12-20T08:49:00.010+02:00

" Cândva a fost găsită o inscripţie în închisoarea din Schissenlbourg: Cu Hristos suntem liberi şi aici, iar fără El şi libertatea este închisoare. ( Mitropolitul Antonie Bloom)

În fiecare decembrie mă întreb: Ce am făcut din 89 până acum?

Din toată inima, fără ezitări, pot da un singur răspuns: am căutat libertatea. Asta am făcut în tot ce am trăit: în gândire, în simţire, în iubire, în lume...

Libertatea este sarea vieţii: fără ea viaţa nu are gust de viaţă ci de...

....coca-cola, hamburger, cipsuri, vodcă cu diazepam, bere la doză, etnobotanice...

.... şi miros de parfumuri de cocote, de benzină, de pizzerie, de frişcă artificială, de odorizant de cameră, de arome identic naturale...

şi aspect de orice în pungă de plastic, de clădiri din oţel şi sticlă, de geam fumuriu, de stradă spălată matinal de vomă cu detergent...

şi sunet de death metal, de cafenea, de automobil de lux, de motoferestrău Husqvarna, de înjurături ale unor minori care ar face să paralizeze facial un birjar, de automat pentru cafea şi de bancomate....

Am căutat libertatea pentru că revoluţia din 89 n-a făcut decât să schimbe ţinuta puşcăriaşilor şi mobilierul din celule, în primul rând să le bage televiziune prin cablu. Căci televizorul e o sculă superdeşteaptă: anihilează nevoia de libertate....

De 20 de ani, în România, există o unică şi fatală criză: tot scade preţul la libertate. FĂRĂ HRISTOS EA NICI N-AR MAI EXISTA. FĂRĂ BISERICĂ EROII AR RĂMÂNE ŞOMERI ŞI LIBERTATEA AR FI CA O SPECIE RARĂ, PE CALE DE DISPARIŢIE. BISERICA ESTE REZERVAŢIA ÎN CARE SE MAI CONSERVĂ...

Dacă în 89 mai existau încă români care să considere că libertatea merită orice preţ, chiar preţul vieţii, astăzi, nimeni nu mai este interesat de ea. TOŢI OAMENII AU IMPRESIA, O PUTERNICĂ ŞI FOARTE COLORATĂ IMPRESIE, CĂ SUNT LIBERI! Şi că singura problemă este ce să facă, cum să se folosească de ea.

Eu cred că în 89 ne-am căpătat doar dreptul de a ne căuta libertatea.

Pentru acest drept unii au murit pe străzi, iar cei cuminţi ascunşi în case au ieşit după masacru, să se înfrupte din acest drept. NUMAI CĂ LAŞII NU ŞTIU SĂ FIE LIBERI, SUNT IMPOTENŢI SUFLETEŞTE, CĂCI LIBERTATEA SE POATE AVEA, PĂSTRA şi TRĂI DOAR PRIN JERTFĂ: LIBERTATEA E PENTRU CEI CURAJOŞI.

Trăim acum în ţara laşilor liberi, a laşilor care au pus mâna pe libertate. Iar ei nu pot decât mutila, stâlci şi înjosi libertatea, după chipul şi asemănarea lor; de aceea libertatea noastră este hidoasă, monstruoasă, de coşmar: suntem un popor de depresivi tocmai din pricina acestei libertăţi fără libertate, acestei libertăţi asasinate mişeleşte şi transformată în manechin al tuturor formelor de laşitate... Şi ne mai mirăm că au fobia martirilor şi eroilor, că nu vor să-i recunoască pe muceniciii închisorilor comuniste şi pe adevăraţii eroi ai revoluţiei sau că distrug prin manuale ca nişte cataloage de supermarket, toată istoria bărbătească, heterosexuală, a românilor... Ne mai mirăm de efeminarea societăţii şi de groteştile carnavaluri ale homosexualilor... Dacă e ceva ce le repugnă laşilor este bărbăţia, virilitatea sufletului, tăria inimii...

Căci laşitate este să trăieşti din inerţie, să te supui tuturor experimentelor ca un animal de laborator, să faci sluj la toate ideologiile şi la toate guvernele lumii... Viaţa noastră tinde să devină un singur şi deplin eufemism... Iar libertatea, cel mai bun pretext pentru a fi încarceraţi... Cea mai sigură închisoare...

Singurile uşi pe care le-a deschis Revoluţia din 89 sunt cele ale Paradoxului: tirania libertăţii, drepturile omului care-l fac neom, copii părinţi, iubirea care ne transformă în desfrânaţi, viaţa care ucide, hrana care ne face piele şi os ( de cancer), etc.

Iar în paradox nu poţi trăi: poţi doar înnebuni...

Singura ieşire din paradox rămâne Crucea: moartea care junghie moartea...

Iisus cel Răstignit: sfârşitul paradoxului şi începutul adevăratei libertăţi....

Nu întâmplător întrebările lui 89 vin înainte de Crăciun....

un om liber

2010-12-18T17:26:00.007+02:00

20 de ani am căutat

fără să ştiu ce caut

am căutat printre oameni

şi în oameni

răscolind colbul drumurilor

şi al cărţilor

în muzee

spitale

şi cimitire...

după 20 de ani

am înţeles totuşi ce caut:

UN OM LIBER!

un om cu adevărat liber...

căci zadarnic vorbim despre libertate

deşertăciune sunt

toate războaiele revoluţiile eroismele

mincinoase până la demenţa absolută

câmpurile de luptă

monumentele bibliotecile şi medaliile

mai ales

cele ale iubirii

care fără libertate

cel mai cinic

travesti

cea mai tristă

farsă...

dacă în toată istoria Pământului

n-a existat nici un om liber

atunci nu există libertate

atunci tot rostul culturii rămâne

acela de a ne duce unii pe alţii cu vorba

până murim

sau până suntem destul de ramoliţi

ca să uităm libertatea

asemenea rostul muncii

de a fi prea obosiţi

ca s-o mai dorim...

aşa aş fi făcut şi eu

aş fi căutat o formă cât mai spectaculoasă

mai profitabilă

de a muri

dacă nu aş fi aflat

atunci când renunţasem să caut

un om liber

pe unicul om liber din istorie

pe Cel datorită căruia există totuşi libertate

pe Cel Care

ucis pe nedrept

cu cea mai înjositoare şi chinuitoare moarte

îi ierta pe toţi

din toată inima....

în desăvârşita Lui iertare

am aflat libertatea

căci pe cel care iartă totul

nimic nu-l poate înlănţui

cel ce are puterea de a ierta totul

cutreierând lumea şi istoria ei

umblând printre oameni

are tot mai mult de iertat

din ce în ce

mai liber...

zori de inimă

2010-12-10T11:25:00.020+02:00

se pare că trebuie să suferim cumplit
să ne speriem sau să ne îmbolnăvim
de moarte
ca în sfârşit să auzim strigătul înnăbuşit
al
propriei inimi

doar atunci ne răsucim lăuntric să privim
frământarea chinuită a buzelor ei
ca freamătul pleoapelor unui orb
care plângând în noi
ne dăruieşte
secundele...

doar aşa
ajuns pe fundul gropii săpate
în fiinţa ta
de gânduri şi fapte greşite

acolo
în întunericul ei înnebunitor
( unde viaţa pe care ai trăit-o te caută ca o gloată furioasă)
bâjbâiind disperat prin tine după o ieşire
începi să simţi iar
dureroasa încercare a inimii
de a-ţi spune
ceva...

acel ceva
a cărui căutare în lume
te-a transformat
în propriul gropar...

şi nu găseşti nicăieri cuvântul
pe care simţeai că vrea să ţi-l spună

doar când ai început să citeşti Evanghelia
a ţipat deodată uluitor de limpede
Numele lui Iisus!!!...

şi-atunci

sfâşiind toate nopţile vieţii tale
şi scuturându-se de cenuşa tuturor zilelor tale

se arată
smerită
în scânteierea nelumească a
lacrimilor

inima de Lumină

a veşnicei
Vieţi...

smerenia

2010-11-30T15:45:00.003+02:00

ochii mei cer lumină
plămânii mei cer aer
inima mea cere dragoste
mintea mea cere adevăr
sângele meu cere Sânge
trupul meu cere Trup

din tălpi până-n creştet sunt tot
numai rugăciune

şi
inima mea e mai încăpătoare
decât pântecul morţii

de aceea
atâta vreme
cât omul se mulţumeşte să fie
rugăciune

nu poate muri...

isihia

2010-11-29T09:00:00.004+02:00

lasă liniştea
să-Şi pună degetul Său pe buzele gurii tale
pe buzele minţii
pe cele ale sufletului
ale singurătăţii şi durerii nesfârşite
din adâncul lui...

lasă liniştea să
intre

ca plânsul unui tată
curgând prin privire
în inima fiului regăsit...

când
liniştea îţi
umple lăuntrul
începi
să vezi
în neclătinata limpezime a sufletului
Chipul Iubirii:

tot
mai aproape

tot

mai al

tău...
............................
ochii
buzele mintea şi
inima

deschise de linişte

nu mai pot fi
închise

de

moarte...

IN VECI ORTODOCŞI de Adrian Păunescu ( 12 noiembrie 1997)

2010-11-24T08:54:00.017+02:00

De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserică străbună.

Şi m-am opus căderii în neant
şi celor care dărâmau altare
şi clopote-n Ardeal am construit
şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
şi m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism
credinţa ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la Bucureşti să crească
un demonism bogat şi indecent,
ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
îi tot mânjesc şi culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolşevism,
îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei reţete,
noi suntem ortodocşi definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naşte comunism!’
Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanţi,
să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocşi,
cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credinţa însăşi în pericol,
îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă şi iubesc,
pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzaţii se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la fraţi asediul vine,
permite-ne să fim în veci creştini,
ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

bunul samarinean

2010-11-18T22:17:00.004+02:00

ca din toate inimile omeneşti şi dintr-a mea
caută cu sfială spre ceilalţi
mâna întinsă a sufletului...

încă din copilărie cei din jur
au pus câte ceva în palma ei
o bomboană o jucărie de pluş o carte
cel mai adesea un ban
cel mai rar o lacrimă...

numai Domnul Hristos când a trecut
ocolindu-mi palma deschisă
mi-a apucat încheietura mâinii
şi
cu bărbăteasca putere a iubirii Sale
mi-a ridicat sufletul din
starea de cerşetor în care

m-a adus fără de voie

dragostea
celorlalţi...

scurt pe doi!

2010-11-18T08:53:00.007+02:00

Un bun prieten mi-a povestit că bunica sa, atunci când s-a întâlnit pe uliţă cu un neoprotestant în misiune, nu i-a citat din Sfinţii Părinţi, nici n-a fugit să cheme preotul, ci i-a spus, aşa, cu simplitatea firescului edenic care este Ortodoxia: " Mă, du-te de-aici că-mi sperii vaca."

Femeia aceea de la ţară nu citea decât psalmi şi acatiste. Mergea la Sf.Liturghie. Ţinea posturile Bisericii, se spovedea şi se cumineca... Şi toate acestea prin însăşi viaţa satului românesc, ivit dintru început, aşa cum ne arată istoria, ca o obşte de sărmani înghesuită sub streaşina unui schit: de care şi-au lipit sufletele şi casele: ca puii sub cloşcă, aşa cum ceruse Mântuitorul să vină oamenii la Dânsul.

Şi această viaţă creştină a ţăranului român l-a făcut văzător cu duhul, i-a dat o măsură din darul pustnicesc al deosebirii duhurilor; asta i-a permis să meargă direct la esenţă, să se adreseze direct duhului rău care intrase în sat prin străinul cu biblia sub braţ... Dar episodul acesta nu era încă un act de cucerire, ci doar o evaluare, o testare a gradului de rezistenţă duhovnicească a neamului nostru...

Cât inima ţăranului român a avut "inocenţa vacii", simţind cine vine cu biblia în mână, străinii n-au reuşit să ne pervertească... Dar ei au înţeles că înainte de a ne "evangheliza", trebuiau să ne murdărească inimile şi să ne trufească minţile: să ne orbească... Şi au continuat cu iluminismul occidental, cu şcolirea tinerilor ţărani în Occident şi cu emanciparea şi transformarea boierilor în burghezi... Au început Revoluţia Franceză în mediul intelectual şi de acolo ea s-a revărsat în social... Numai că intelectualitatea interbelică a fost copleşitor ortodoxistă, tinerii ţărani n-au uitat la Sorbona de unde au plecat, dejucând planurile...

Aşa că s-a trecut la varianta dură: comunismul... PENTRU CĂ ŞI COMUNISMUL ŞI CAPITALISMUL sunt PRODUSELE IDEOLOGICE ale PROTESTANTISMULUI!!! PUSE întâmplător ÎN APLICARE DOAR ÎN ŢĂRILE ORTODOXE! ( După care s-a trecut şi la ţările catolice, desigur, pentru că şi acolo mai există un rest de Tradiţie)

Ce-a fost, în esenţă, comunismul? Procesul de distrugere a vetrei ortodoxe româneşti prin proletarizarea ţăranului.

Când au venit prima oară neoprotestanţii au trezit antipatie prin hainele lor "nemţeşti". Şi toţi cei care se convertau la secte renunţau la portul popular şi se îmbrăcau nemţeşte, arătând astfel că nu se lepădau numai de Dumnezeul părinţilor lor, ci şi de părinţii lor înşişi: de identitatea lor!

Cu adevărat ei se năşteau din nou, dar nu din Apă şi din Duh, ci din spălarea creierului prin duh eretic. Duh de duşmănie faţă de propriul neam....

Şi iată că peste cei care n-au primit haina " nemţească" de vorba bună a bibliei protestante, a venit comunismul şi i-a îmbrăcat pe toţi, cu mitraliera şi cu bâta, nemţeşte; le-a luat vaca, grâul şi pământul. Şi le-a oferit servici la oraş, în uzină sau pe şantiere. Iar pe cei rămaşi la sat i-au proletarizat la ei acasă prin colhozuri, adică forme industriale de agricultură.

Şi toţi cei 50 de ani de comunism n-au fost, de la forma dură a Reeducării din închisori şi până la liberalismul economic al anilor 70, decât un proces de dezrădăcinare duhovnicească a neamului din rădăcinile sale ortodoxe...

Şi aşa ajungem la revoluţia din 89...

Ţăranul român e de două generaţii orăşean... Nu mai are nici vacă să se sperie de duhul rău, nici inimă curată ca să-l vadă... E deja un animal economic căruia schimbarea decembristă i-a trezit o imensă poftă spirituală de a fi om...

Şi, iată, maşina de război propagandistic a (neo)protestantismului invadează România... Protestantismul este inima ideologică a capitalismului... Într-o societate capitalistă protestantismul e la el acasă.... Modul de viaţă capitalist e expresia practică a protestantismului, efectul ei imediat în toate planurile vieţii cotidiene... Şi iată că pentru ei începe raiul, iar pentru noi, iadul...

În societatea românească de azi neoprotestanţii se simt ca peştele în apă.... Noi, ortodocşii, conform statisticilor medicale, suntem tot mai depresivi... Şi psihiatrii şi psihologii români nu ascund adevărul: CAUZA ÎMBOLNĂVIRII MASIVE A ROMÂNILOR DE AFECŢIUNI PSIHICE SE DATOREAZĂ AŞEZĂRII LOR ÎNTR-O MATRICE EXISTENŢIALĂ, ÎNTR-UN MOD DE VIAŢĂ COMPLET STRĂIN STRUCTURII LOR SUFLETEŞTI!

Vai! Şi când le spui verde în faţă (neo)protestanţilor că sunt agenţi de înnebunire şi distrugere sufletească a acestui neam, agenţi de disoluţie la nivel duhovnicesc ( aşa cum sunt investitorii lor la nivel economic sau bancherii la nivel financiar sau vedetele subculturii lor la nivel cultural etc.) ei te somează să te exprimi decent şi să te comporţi civilizat...

Acea decenţă şi acea civilizaţie care ne-au înrobit mai rău decât orice cinstită tiranie de până acum.... Care se dovedesc mai distructive decât orice armă de distrugere în masă pe care a putut s-o inventeze tehnica militară...

Căci iată efectul lor: de dragul traiului decent şi civilizat părinţii îşi abandonează sau îşi abuzează copii, soţii se despart, societatea renunţă la căsătorie în favoarea concubinajului, politicienii ne-au vândut cu totul, perverşii au devenit oameni normali, etc. Într-un cuvânt: NEBUNIA A DEVENIT NORMALITATE.

Dacă, ferească Dumnezeu, am deveni (neo)protestanţi, n-am înceta să înnebunim: ci doar n-am mai simţi că înnebunim.

Am înnebuni, cum s-ar spune, cu un aer firesc...

Ruga nebunului

2010-11-11T22:20:00.007+02:00

(celor cu care am încercat să fiu astă seară la Spital)

vă rog să credeţi
vă implor să credeţi în Cuvânt

toate cuvintele noastre Îl cheamă
toate suspinele noastre Îl aşteaptă
toate tăcerile noastre predică
iminenta-I venire...

Se va rosti deodată în noi
ca Lumină

lăsându-ne în inimi Numele Vieţii
Numele la care Viaţa răspunde
ca o iubită ca o mireasă...

vă rog să credeţi
vă implor să-l credeţi
pe bietul pe ridicolul
nebun al Cuvântului

pe bufonul acestui Rege
Care S-a pironit pe Cruce
ca să Se facă Stăpânul
rănilor noastre

adevăratele urechi ale inimii
singurele care pot auzi
Dragostea...

vă rog
vă implor
să ascultăm Evanghelia cu deznădejdile
neputinţele şi singurătatea noastră absolută

cu toate rănile sufletului
deschise

şi vom vedea
cu ochi tot mai limpezi

cum se scurge din noi

tot sângele
morţii...

NU!

2010-11-11T16:00:00.007+02:00

Cineva m-a întrebat de curând ce poate să-i răspundă unei colege care aparţine unui cult neoprotestant şi care susţine că "suntem cu toţii creştini".

Răspunsul Sfinţilor Părinţi e , în sinteză, o sabie care taie dintr-o lovitură orice nod, făcut în grabă acum de astenia de toamnă, ce ar putea confecţiona o legătură, cu totul adulteră, între Ortodoxie şi heterodoxie.

Adevărul e precum cămaşa lui Hristos: dintr-o singură bucată, fără cusături. Dacă reuşeşti să desprinzi un fir şi începi să tragi de el nu deşiri doar o mânecă sau faţa ori spatele ei, ci o destrami în întregime.

Deosebirile dogmatice dintre Ortodoxie şi sectele neoprotestante sunt absolute: nu ne întâlnim în nici un punct, iar acolo unde pare să fie o similitudine, e doar de suprafaţă, aparentă, înşelătoare.

Astfel, aceşti creştini ca şi noi nu cred în Sf. Treime, în Preacurata Maică a lui Hristos, în sfinţi, în Sfintele Taine, în moaşte, în ierurgii, în preoţia sacramentală... Şi e deajuns să respingă doar una din aceste dogme ca să se năruie totul, pentru că există o legătură organică între dogmele Bisericii... Are rost să continui? Deja nu cred în nimic din ceeea ce suntem noi. Credinţa lor nu convieţuieşte cu a nostră, ci o anihilează, fiindcă adevărurile lor nu sunt decât negaţiile adevărurilor noastre....

Pe de altă parte nu doar că nu cred în ce credem noi: ceea ce cred ei, de exemplu despre Maica Domnului, nu este doar diferit, dar este o blasfemie. Dacă Maica Domnului l-a născut natural pe Hristos aşa cum susţin ei, atunci zămislirea Lui a avut loc în afara căsătoriei... Nici în gând nu pot rosti concluzia acestei "credinţe": e aceeaşi ca în cărţile "sfinte" ale duşmanilor de moarte ai lui Hristos!

Pentru noi credinţa lor nu este o sumă de alte opinii despre oarece subiecte teologice de discutat relaxat la o cafea ecumenistă, ci o sumă de BLASFEMII!

(Şi asta din vina noastră: nu i-am făcut să vadă, să constate fără urmă de echivoc că "CREZUL" NU ESTE DOAR O DECLARAŢIE DE CREDINŢĂ, CI, mai ales, UNA DE IUBIRE!)

Şi capul acestei "biserici", piscul acestui munte de hule e ceea ce sectanţii consideră elementul forte al comuniunii noastre : ISUS! Care "Isus" nu are nimic în comun cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime, Fiul Născătoarei de Dumnezeu, Iisus Capul Bisericii, al celei cereşti, plină de îngeri şi sfinţi în frunte cu Maica Domnului Împărăteasa, şi al celei luptătoare de pe pământ care, cu puterea harului primit prin Sfintele Taine administrate exclusiv de preoţi sacramentali, se nevoieşte să biruie patimile, lumea şi pe satana.

Biografia lui Isus al lor seamănă izbitor de tare cu cea a lui Antihrist. Acesta într-adevăr, conform profeţiilor, se va naşte dintr-o curvă, nu va avea nimic sfânt, va fi duşmanul declarat al Ortodoxiei şi va propovădui hiliasmul, erezia realizării Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ....

Iar evanghelia protestanţilor este una secularizată: ISUS al lor are aceeaşi biografie de om cu cea din Sfânta noastră Evanghelie. Dar la ei această biografie aşa cum o interpretează duce la contestarea dumnezeirii lui Hristos, ca la iudei... Iar urmarea imediată este că supranaturalul din evangheliile protestante e la fel de obscur ca în cărţile de vrăjitorie... Toate acuzele de nebunie şi vrăjitorie pe care I le-au adus fariseii şi cărturarii lui Iisus Hristos, protestanţii le resping la nivelul discursului, DAR LE MANIFESTĂ LA NIVELUL TRĂIRII... Vedeţi în acest sens manifestările psihosomatice ale harismaticilor penticostali, care în numele lui Isus au un comportament vădit demonic...

În anii 90 ISUS-ul neoprotestant, fără aură şi cu alură de star american de cinema ( mereu proaspăt şi ferchezuit, a cărui singură cruce a fost banca de ridicat greutăţi din sala de fitness) a invadat România. Cinematografele, stadioanele şi casele de cultură au fost ocupate; străzile, invadate de maşini cu megafoane. Milioane de broşuri şi cărţi au fost distribuite... Sute de conferinţe şi vizionări ale filmului ISUS...

Concis, pot spune: invazia lor a fost echivalentul duhovnicesc al intrării trupelor ruseşti în ţara noastră după august 1944...

Dacă Iisus Hristos n-a atins niciodată un ban, ISUS al Americii pare să fie şeful bancherilor, iar apostolii săi par să aibă nu Cheile Împărăţiei, ci ale Trezoreriei Americane... Puterea cu care a venit în România a fost cea a banilor şi a mijloacelor moderne de propagandă şi manipulare: exercitate ca un cleşte, simultan, din parlament ( unde de 20 de ani lucrează să impună proiecte legislative ca de ex. interzicerea sărutării icoanelor din motive de igienă etc.) şi de pe uliţele satelor... În Numele Sfânt al lui Iisus Hristos, pe Care neamul acesta L-a păstrat în inima lui 2000 de ani cu sânge, au venit cu ISUS-UL lor Superstar, nimic altceva decât mascota capitalismului care (ca şi comunismul) este produsul raţionalismului protestant. Capitalism în care ne zbatem de 20 de ani ca într-o cămaşă de forţă unde am fost băgaţi ca să ni se smulgă sufletele din noi. Cum? Ca întotdeauna: prin lepădarea de Hristos! Care acum nu se mai lucrează cu bâta şi cu psihologia lui Pavlov, ci cu un ISUS de schimb, ce ne aduce raiul pe pământ, prin reţelele lui de supermarketuri, firme de cablu TV şi fast'food-uri, etc., toate "binecuvântările" cancerigene cu care satan a binecuvântat America şi America a binecuvântat lumea...

Ce-a rămas în urma acestei invazii neoprotestante?

Confiscarea pe termen lung a spaţiului public, prin intoxicare ideologică : practic, nu mai poţi rosti astăzi Numele Mântuitorului în spaţiul public, fără a fi asimilat instantaneu fenomenului sectar. O lovitură fatală dată misionarismului ortodox, cel mai îndreptăţit să se manifeste pe străzile României... O lovitură de o viclenie pe care numai satana o poate avea, o lovitură de mare maestru al răului: cea prin care a reuşit să-i amuţească pe ortodocşi, să compromită rostirea Numelui Ce îl arde, acolo unde el a devenit stăpân absolut: pe stradă şi în spaţiile publice... Locuri din ce în ce mai malefice, mai pline de curse şi ispite... Mai deşucheate şi mai smintitoare...

Cred că acesta a şi fost scopul invaziei protestante: DE A DESACRALIZA UN SPAŢIU SFINŢIT , operaţiune fără de care n-am fi putut fi invadaţi de acest Occident ce nu ştie decât să instituţionalizeze păcatul şi să obţină profit din patimile oamenilor...

Şi o mână de rătăciţi ce se mută dintr-o confesiune în alta, după cum sunt cotate la Bursa predicilor şi a ajutoarelor...

Şi lucrătorii acestei nenorociri se consideră fraţii noştri.... Şi da, sunt... Dar numele lor este Cain şi ecumenismul nu-i decât plimbarea prietenească prin care Abel este dus la locul uciderii sale......

Singura mea nădejde e că unii dintre ei fac asta din ignoranţă.... Şi că nu va fi nevoie de uriaşele tomuri ce se pot scrie pe acest subiect ca să se tămăduiască...

o viaţă care nu tâmpeşte

2010-11-03T09:08:00.028+02:00

Cunosc o văduvă septuagenară... Când i-a murit bărbatul i-a bocit la mormânt acel refren pe care N.Steinhardt îl numea formula egoismului absolut: "Şi pe mine cui mă laşi?"

Mă întâlnesc adesea cu dânsa şi mereu, plângându-şi văduvia, spune: " Nu mai găsesc eu om ca bărbatu meu... Aşa om muncitor şi priceput la toate, care să repare toate şi să facă de toate, nu mai aflu eu... Acu nu mai are cine să-mi repare prizele... Vai, vai... cum te-ai dus... Acu cine o să-mi mai lipească cizmele?.... Vai, vai... tu te-ai dus şi m-ai lăsat cu toate pe cap..."

Ascultându-o, încep să realizez că am în faţă, monumentul viu al unei căsnicii...comuniste! Văduva nu-şi plânge soţul, ci tovarăşul de muncă! S-au unit ca să realizeze împreună modelul comunist de viaţă: şi 50 de ani asta au făcut... în numele iubirii!

Apoi, cunosc un patron căruia şi-a pierdut, într-un accident de automobil, unica fiică... Ce credeţi că urla, bietul om, înnebunit de durere, la mormântul fiicei sale? " Şi averea, draga tatii, cui o las? Că pentru tine am adunat-o, puiu tatii... Pentru tine m-am trudit, n-am dormit nopţile şi n-am ştiu de casă şi de masă..." Iată, şi jalnicul, şi nu mai puţin tragicul tablou al familiei de tip capitalist, care a făcut din căsătorie o afacere şi din membrii familiei, parteneri şi asociaţi...

Ideea pe care vreau să o ilustrez cu aceste exemple este: fără HRISTOS chipul vieţii se stâlceşte rapid, căci creionul care ne desenează biografiile încape pe mâna "celuilalt", a caricaturistului dement şi cinic pe care îl distrează deriva formelor noastre lăuntrice, senilitatea noastră bruscă ... Vorbesc în primul rând de tâmpirea inimii şi numai secundar de cea a minţii... Cred că o căsnicie comunistă sau capitalistă, ambele fără Hristos, devin mijloace de tâmpire profundă şi de masă... Atât de profundă încât până şi litania provocată de dispariţia celei mai dragi persoane devine scenă din " D ale carnavalului" şi atât de cuprinzătoare încât nimeni nu se sesizează...

De câte ori merg să le aprind o lumânare acestor eroi ai deşertăciunii, mă duc la marginea cimitirului, acolo unde este terenul încă nefolosit şi unde ar trebui să fie, într-o zi, mormântul meu... Mă duc acolo, ca să jelesc...lumea! Da, iertaţi-mi trufia, nu pe mine, ci lumea, lumea aceasta pe care o ţine dar n-o mai mişcă dragostea; lumea în care dragostea nu mai are loc, lumea în care dragostea a fost dată afară din casele şi inimile oamenilor şi înlocuită cu alte raţiuni... Izgonită din rostul vieţii lor... Dragostea pe care au osândit-o la cea mai josnică moarte şi au trimis-o să moară în afara Cetăţii... Dragostea care acum două mii de ani, întrupată, a îndrăznit să le răstoarne dughenile cu biciul şi cuvântul Său... Şi pe Care, de două milenii, cărturarii şi negustorii se tot răzbună, făcând totul ca să nu mai intre în Cetate: nici măcar la nunţile noastre...

Plâng la mormântul meu lumea, pentru că ei i l-am donat! Căci atunci când m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Hristos prin Sf. Botez ( act reactualizat şi desăvârşit de fiecare Spovedanie şi Împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului) asta am făcut: am judecat în mine lumea dughenilor şi am dat-o afară din templul inimii mele... Apoi, am implorat Dragostea să-mi ierte complicitatea la osândirea şi alungarea ei... Şi să se întoarcă în mine...

Moartea ridică toate măştile... Numai că prea târziu... Dacă moartea este cea care îţi ridică masca, nu mai ai şansa de a trăi fără ea, de a fi, măcar o clipă, ceea ce ai fost amăgit toată viaţa de lume că eşti: tu însuţi. Moartea vine să te facă pe veci robul ipocriziei cinice şi crude: masca, deodată vie, îţi va devora în eternitate, chipul...

Moartea, pe cine are curajul de a cugeta la ea aşa cum îndeamnă Sfinţii Părinţi, îl vindecă de prostie... Nu de prostia de nu şti cât fac unu şi cu unu: ci prostia inimii de a nu mai şti cât valoarează un suflet sau unirea a doi oameni... Prostia inimii faţă de aritmetica vieţii...

Aceeaşi putere de dezvrăjire ca a morţii o are numai Hristos cel Răstignit: şi este Singurul Care nu o face ca să înlocuiască o minciună cu alta, mai subtilă şi mai eficientă, ca toţi ceilalţi întemeietori de ideologii şi religii, şi nici spre a deschide uşile spaimei nesfârşite aşa cum o face moartea lumii: ci spre a pune bunul început al unei vieţi adevărate ... O viaţă care niciodată nu se va mai întoarce împotriva... vieţii... O viaţă care nu minte...

Pentru că şi-a strivit deplin pe Cruce, în trupul lui Iisus Hristos, sămânţa oricărei posibile alienări.... Şi prin asta, al oricărui sfârşit...

în loc de miere otrăvită

2010-10-11T10:06:00.005+03:00

Înainte de venirea Mântuitorului Hristos în lumea noastră noi, oamenii, nu cunoşteam decât moartea; iar moartea ne cunoştea pe noi. Tot ce era omenesc era impregnat de moarte, robit şi învins de ea. Moartea era mai aproape de noi decât fiinţa noastră şi mai reală decât noi înşine; mai puternică, incomparabil mai puternică decât oricare om în parte şi decât toţi oamenii laolaltă. Pământul era o înfricoşătoare închisoare a morţii, iar noi nişte neputincioşi prizonieri şi deţinuţi ai ei (v. Evrei 2, 14-15). Numai prin venirea Dumnezeului-om Hristos viaţa s-a arătat; ni s-a arătat viaţa cea veşnică nouă, muritorilor celor deznădăjduiţi, sclavi nefericiţi ai morţii (v. I Ioan 1, 1-2). Această viaţă veşnică am văzut-o cu ochii noştri şi mâinile noastre au pipăit-o; pe aceasta ( subl.n.) noi, creştinii, o mărturisim şi o vestim tuturor ( I Ioan 1, 1-2). Fiindcă, trăind în comuniune cu Mântuitorul Hristos, noi trăim deja încă aici pe pământ viaţa veşnică ( v. I Ioan 1, 3). Ştim din experienţă personală că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu şi viaţa veşnică ( I Ioan 5,11). Pentru aceasta a venit El în lume; ca să ne arate pe adevăratul Dumnezeu şi în El viaţa cea veşnică ( v. I Ioan 5, 20). Numai şi numai în aceasta constă adevărata, reala iubire de oameni: că pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume ca să trăim prin El ( I Ioan 4, 9) şi în El, viaţa veşnică. De aceea Cel ce are pe Fiul are viaţa, iar cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa ( I Ioan 5, 12), ci se găseşte tot în moarte. Singura noastră viaţă adevărată este viaţa în singurul adevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos, pentru că ea este pe de-a-ntregul veşnică şi mai puternică decât moartea. Căci cum poate fi numită viaţă cea molipsită de moarte şi care sfârşeşte în moarte? Aşa cum mierea, atunci când este amestecată cu otrava, nu mai este miere, pentru că se transformă toată în otravă, tot aşa şi viaţa care sfârşeşte cu moartea nu mai este viaţă.

( Sf.Iustin Popovici - " Împreună cu toţi sfinţii")

om fără inimă

2010-09-25T09:44:00.005+03:00

ia să vedem noi ce e în tine vorbăreţule
mi-au spus şi mi-au despicat pieptul

şi au găsit o gaură fără margini întunecată
măsurătorile s-au dovedit imposibile
n-au dat de nici un capăt de nici un sunet de nici o informaţie

ciudat şi-au spus aceşti oameni cumsecade
aici ar fi trebuit să fie organe gânduri şi sentimente
nu e nimic nimic
un nimic acoperit de o piele de om

şi totuşi, au strigat ei, ne vorbeşti
de Ortodoxie de dreapta-slăvire a Sfintei Treimi
de Maica Domnului şi de sfinţi
şi în tine nu e decât o gaură neagră
nesfârşită...

nu vă miraţi de aceasta oameni, le-am
spus suspinând,

Viaţa Veşnică nu este
nici sentiment nici gând nici bucurie nici faptă

ci fiinţare cu desăvârşire din har

acest gol întunecat din mine
e doar aşteptarea
acestei Vieţi....

ce vrea Criza de la noi

2010-09-17T08:57:00.016+03:00

"Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos. Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate."( Filipeni 3,18-21)

În America anilor 30 Criza a abolit prohibiţia... Murea de sete, o sete care nu se potoleşte decât cu alcool...

Azi, în România, Criza moare de singurătate, pofteşte, printre multe altele, trup: aşa că trebuie legalizată prostituţia, pentru că Criza este civilizată, iubeşte legalitatea, ordinea şi disciplina socială... Şi igiena! De dragul omului, a libertăţii sale de exprimare şi de dezvoltare neîngrădită a personalităţii, şi mai ales ca să aibă cu ce-şi duce zilele, o face şi pe asta: dă liber la curvie legală, asistată economic şi medical, lucru care nu poate duce decât la o ieşire din Criza care s-a uşurat de tensiunea sa erotică: cu sufletele tuturor celor care acceptă această stare de lucruri şi cu trupurile tuturor consumatorilor de carne vie.

Ni se propune, de fapt, să ieşim din criză prin bani obţinuţi din curvie şi vrăjitorie; aşa cum America a înbunat Criza dând cep la butoaie, aşa României de azi i se propun fonduri salvatoare din magie şi prostituţie...

Şi aşa suntem cufundaţi într-un ocean de desfrâu sufletesc şi trupesc: am intrat, oficial şi programatic în el, prin aderarea la U.E. De ce trebuie să primim, după acceptarea "spiritului" european, apoi a modului de viaţă produs de acesta, şi banii obţinuţi astfel?

Pentru ca rolul de vânzător al lui Hristos, de iudă, pe care şi l-a asumat populaţia majoritară a României din punct de vedere politic, cultural, ideologic, economic, educaţional şi tot mai mult, sub presiunea cumulată a tuturor acestor "aspecte ale vieţii umane", religia, să fie dus până la capăt, să fie împlinit: începutul şi sfârşitul, debutul şi desăvârşirea, iniţierii oculte a neamurilor în Noua Eră, este lepădarea, după "evanghelia lui iuda",( din care face parte şi Constiuţia Europeană), de Hristos.

Când Iuda a luat arginţii, satana şi-a desăvârşit stăpânirea în el; asta a simţit-o şi Iuda însuşi, căci gestul cu care a încercat să se lepede de rătăcirea lui, când şi-a dat seama că a vândut sânge nevinovat, a fost să înapoieze punga... (E vital să înţelegem acest tipar al unirii mistice, preţul ei: la satan, punga cu arginţi iar, la Hristos, Trupul şi Sângele Lui jertfite pe Cruce. Preţul satanic, e plată de prostituată. Preţul hristic, preţuire a Iubirii....)

Azi, Criza, vine să schimbe preţul pâinii noastre cea de toate zilele. Ne propune să ne-o plătim nu din muncă cinstită, după legea lui Dumnezeu, ci din sudoarea curviei, cămătăriei, cerşetoriei şi, mai ales, ca o încununare a tuturor acestor blestemăţii, din preţul plătit pe vânzarea lui Hristos.... Acesta este "sistemul economic" în care am intrat prin aderarea la U.E şi-n care, Criza, ne integrează tot mai profund...

Satan, pe al cărui ecuson de pe salopetă scrie Criza, nu transformă nici el pietrele în pâini ( deşi chimia alimentară pare să ne contrazică); dar, transformă pâinea în piatră: în piatra pe care ne-o leagă de gât ca să ne tragă în fundul iadului!

Toată pâinea "europeană" pe care o mâncăm, nu hrăneşte trupul nostru tot mai bolnav, ci face tot mai greu şi mai zdrobitor bolovanul care ne atârnă de gâtul sufletului. Greutatea lui şi nu vre-un cip sau altceva ne va pleca înaintea lui Antihrist: greutatea acestui bolovan perfect camuflat în propriul pântece.

Trăim vremea desăvârşirii singurei schisme a Bisericii, schisma-mamă a tuturor ereziilor din istorie: cea provocată de creştinii duşmani ai Crucii, ai vieţii ascetice a lui Hristos pe care o păstrează tezaurul patristic al Ortodoxiei; duşmanii smereniei prin care El a biruit lumea, smerenie din care ne împărtăşim prin post şi rugăciune ca lepădare de pântecele-dumnezeu şi de toată religia lui...

Schisma pe care o descrie, desăvârşit de limpede, Sf.Ap. Pavel în motto-ul acestui articol... scris dintr-o durere amestecată cu spaimă...

acrobatul

2010-09-15T20:10:00.003+03:00

mâine dimineaţă am să mă trezesc
am să mă spăl şi-o să-mi beau cafeaua
citind ca de obicei

apoi voi pleca în grabă la serviciu
traversând oraşul pe jos

după 8 ore am să mă întorc
am să mănânc ceva şi o să merg să-mi iau băiatul de la grădiniţă
ca să stăm până seara pe terenul de joacă

voi cina ultimul şi
voi adormi târziu
cu o carte deschisă pe piept...

toate acestea
fără
să
ating

lumea...

încercarea

2010-09-10T09:56:00.006+03:00

vine
o deznădejde
care-ţi înghite sufletul
şi-l poartă
spre ultimul adânc
al întunericului...

cel ce se gândeşte
la sine
se umple de frică şi
piere...

cel ce se gândeşte
că până acolo S-a coborât Hristos
ca să-l caute

se umple de dragoste
şi
înviază...

afară

2010-09-09T08:59:00.006+03:00

lumea de azi
curge din laboratoare în
uzinele de reciclare

şi se întoarce
tot mai fără
noi...

am obosit să numesc viaţă
acest zadarnic exerciţiu de politeţe
de împrietenire cu
lucrurile

aşa că m-am hotărât să nu mă mai opun
să mă las zvârlit afară
din lumea lor...

iertaţi-mă! iertaţi-mă!
strig deodată lovind alt trup
dar celălalt zâmbeşte şi
lumina feţei sale ne cuprinde cu duioşie pe
amândoi

cu un gest liniştit
mă invită să mă aşez
aici afară în nicăeri în niciunde
în nimic

aici unde suntem doar noi doi
unde nu te poţi odihni decât dacă
celălalt te primeşte
în el...

aici afară
nu poţi exista
decât iubind

aici afară
celălalt e
Totul...

nu cumva
nu cumva aici
e de fapt
lumea?

nu cumva de fapt
aici
este viaţa?...
.....................

m-am întors în lumea reciclabilă
cu tot mai multe obiecte şi tot mai puţini oameni
cu tot mai mulţi oameni
transformaţi în obiecte

cu aceste întrebări

şi

pentru a le povesti celor care
mai sunt încă oameni

de acel Om
cu trupul plin de rănile făcute
de cei zvârliţi afară

şi Care
atunci când Îi ceri iertare

zâmbeşte

ca

Dumnezeu...

nebunul Maicii Domnului

2010-09-08T09:59:00.007+03:00

...se bâlbâie tremură geme
îşi frământă mâinile neputincios
dă să plece în grabă şi se răzgândeşte brusc îşi
loveşte pieptul cade la pământ
se ghemuieşte ca străpuns de o nemărginită durere
plângând în hohote cu umerii
săltând cu oasele aproape desprinse

până
cu totul vlăguit

rămâne nemişcat
ca un mort
ca unul răpus de
o copleşitoare sfială

doar
cu un firişor de plâns liniştit
adunându-se
în cuta buzelor uscate crăpate

cu privirea pierdută
în adâncul unei tristeţi
de nemângâiat...

pentru că
n-a putut să spună

cât de frumoasă
e

Maica Domnului...

Iartă-mă, părinte!

2010-08-31T09:09:00.010+03:00

Totul a început cu durerea unui bătrân călugăr pentru încătuşarea neamului său în ceea ce i-ar putea fi ultima robie babilonică. Din strigătul său de suferinţă sfântă cei mai mulţi nu şi-au putut însuşi decât cuvintele, tema: durerea din care s-a ivit strigătul i-a rămas, parcă, numai lui...

Şi tocmai această durere este cheia problemei... pentru că numai din ea se iveşte rugăciunea vie, înlăcrimată, la care Dumnezeu dă, fiecărui suflet, după starea şi situaţia lui, ca răspuns, soluţia, calea smerită, ortodoxă, a ieşirii din această robie... Numai cel care îi poartă durerea şi plânsul îl poate înţelege pe părintele Iustin, numai acela îşi poate însuşi, corect, duhovniceşte, cuvântul său... Adică doar cel care poartă rănile hristice ale aceleiaşi sfinte iubiri de Biserică şi de neam... Şi câţi dintre noi pot suferi, măcar, să le privească de aproape?

Apelurile părintelui Iustin au fost, înainte de orice, chemări la o suferinţă, la o străpungere a inimii, la Crucea iubirii care se poartă cu smerenie în agonia rugăciunii... Fără acestea, cuvintele lui îşi pierd seva şi sensul... Se usucă asemenea mlădiţelor desprinse de Viţa care este Hristos...

Părintele Iustin ne-a dăruit cuvintele durerii lui pentru a ne lipi inima de această durere sfântă...CA SĂ NE SFINŢIM ŞI NOI PRIN EA! CA SĂ NE FACEM DIN EA UN BUN ÎNCEPUT DUHOVNICESC!

PĂRINTELE IUSTIN A VRUT SĂ ÎMPARTĂ CU NOI PÂINEA LACRIMILOR SALE, PÂINE FRÂMÂNTATĂ ŞI DOSPITĂ ÎN LUNGA SA PĂTIMIRE! Părtăşia la durerea sa e SINGURA legătură vie, duhovnicească, nu intelectuală, cu sfinţii din închisorile comuniste!

Ne-a invitat, în scris, la cina sfintei sale dureri, şi noi nu ne-am dus acolo, până la Cruce, ci am rămas la arhondaric; dar am păstrat biletul, învitaţia, ca să ne facem un nume, dându-ne drept prieteni ai săi, tovarăşi ai săi de Cruce...

Noi am lepădat durerea sa şi i-am luat doar cuvintele... Şi le tot înmulţim cu minţile noastre nesmerite şi cu inimile noastre învârtoşate... şi dăm de mâncare mulţimilor, pietre ca pâini şi şerpi, ca peşti...

Să ne mai mirăm de rezultat? Să ne mai mirăm că, pe acest subiect, se înmulţesc doar muşcăturile veninoase şi lapidările verbale ?

Şi nu suferim nici să ne pocăim şi să oprim tragica impostură... Aşa că toată şerpăria şi toate pietrele se întorc, până la urmă, împotriva singurului răstignit al acestei drame: părintele Iustin.

Şi aşa, dânsului i se desăvârşeşte martiriul. Iar nouă...

Iartă-mă, părinte Iustin! Iartă-mă! Şi rugaţi-vă pentru mine, să nu mai rămân străin de durerea sfinţiei voastre...

The true way of life

2010-08-27T09:52:00.015+03:00

Viaţa e o lecţie de smerenie şi moartea, examenul.

Am înţeles asta târziu... dar, nădăjduiesc, că nu prea târziu...

Viaţa e o lecţie divină dacă e trăită în simplitatea ei, dacă nu e înjugată la vre-o iluzie sau alta ...Dacă viaţa rămâne liberă... Libertatea ei fiind singura noastră libertate reală...

Dar, noi din copilărie îmbrăcăm viaţa, o pieptănăm, o fardăm, după asemănarea "oamenilor mari" despre care, la adolescenţă, vom înţelege că au trădat viaţa: că au înlocuit-o cu altceva... Un "altceva" în faţa căruia, ca adolescenţi, ne răzvrătim, protestăm, devenim obraznici!!! Iar, apoi, pentru viclenele daruri ale lumii "oamenilor mari" ca amorul, banii, cariera, plăcerile, pe care le acceptăm pentru că, oricum, nu vedem altă posibilitate, vindem şi noi viaţa, ca şi părinţii noştri... Devenim, pe nesimţite, duşmanii ei... în aşa fel încât, dacă arunci o privire lucidă asupra lumii descoperi un imens lagăr de concentrare cu un singur deţinut: viaţa. Şi noi toţi, nevroticii gardieni care o păzesc...

Când Îl întâlnim pe Hristos descoperim că există şi o altă posibilitate ! Că se poate să nu trădezi viaţa, să n-o vinzi... Că următoarea vârstă după copilărie ar trebui să fie sfinţenia, nu urât mirositoarea noastră maturitate... Că viaţa te învaţă smerenia şi smerenia te învaţă să trăieşti, adică, să rămâi, pururea, în viaţă... Care trece prin moarte, nu se opreşte în ea, ci îşi continuă drumul: în moarte rămânînd tot ce nu-i aparţine, tot ce, ne-smerindu-se, nu s-a contopit cu viaţa...
Viaţa, în desăvârşita Sa umilinţă, curge prin adâncul inimii noastre... Şi, cu dragoste şi gingăşie, începe să înveţe pe oricare dintre noi să fie viu, când o strigăm pe nume...

Şi Numele ei este Iisus.

Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

( Ioan 14,6)