"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

miercuri, 26 aprilie 2017

Al cărui duh sunt?

Pentru mine Sfinții Închisorilor sunt eroiii războiului duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Române cu duhul comunismului.
Ei au început acest război la periferia lui, la nivel trupesc și intelectual, cultural și politic, și au fost duși de Dumnezeu până în miezul lui, în Casa Răului, în inima vârtejului malefic ce avea să-i împrăștie semințele în inimile oamenilor....
Sfinții Închisorilor au înfruntat duhul comunismului în starea lui pură, înainte de a se disemina în poporul român. De aceea, oricine vrea să vadă chipul descoperit, fără nici o mască ideologică sau instituțională, al duhului comunismului trebuie să cunoască Fenomenul Reeducării din pușcăriile comuniste, Fenomen care și-a avut capitala la Pitești.
După 1989 duhul comunismului n-a părăsit România. Dimpotrivă, și-a continuat lucrarea. Lupta începută cu elita duhovnicească a României în tenebrele Piteștiului a devenit acum lupta cu amintirea, cu Duhul acestora, în sufletele noilor generații. Reeducarea nu e un succes deplin decât atunci când poporul se leapădă de eroiii lui duhovnicești, ca de niște pericole supreme pentru pacea și bunăstarea lor, așa cum s-au lepădat evreii de Hristos; atunci abia primește el în chip desăvârșit, pentru totdeauna, pecetea comunismului. Căci vrăjmașul sufletului omenesc știe că Biserica e vie într-un neam atâta timp cât naște eroi duhovnicești, luptători cu duhurile rele, că Liturghia își împlinește rostul atâta vreme cât hrănește acest eroism.
În comunismul de dinainte de 1989 pușcăriile au fost adevăratele mănăstiri și schituri ale țării: acolo a bătut inima Ortodoxiei. Căci acolo a fost prima linie a războiului duhovnicesc. Acolo, elita culturală și politică a țării a devenit elită duhovnicească; acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie duși în tenebrele cele mai profunde ale comunismului, ca să înfrunte însuși duhul acestuia.
În măsura în care a rămas ceva necomunizat în Biserica și țara noastră, aceasta se datorează Sfinților din închisorilor comuniste. Prin compromis s-a salvat instituția eclezială, dar prețul ascuns, duhovnicesc, al acestui târg, a fost pătrunderea duhului comunist în administrația bisericească și mentalul colectiv al credincioșilor. De aici ni se trag toate bolile care macină azi Ortodoxia românească, de la cultul consumismului ”cu binecuvântare” și până la înlocuirea războiului duhovnicesc cu psihoterapia ortodoxă, training-uri de dezvoltare personală.
Cum tindem să înțelegem și să abordăm Biserica din România azi? Ca pe o clinică de recuperare pentru cei ce nu se mai pot integra în societatea de consum sau ca spital de campanie pentru cei răniți în războiul duhovnicesc?
Poate că fără Sfinții Închisorilor, fără istoria scrisă cu sângele lor în temnițele comunismului, nici măcar nu ne-am mai pune o astfel de întrebare.


9 comentarii:

andrei spunea...

Hristos a inviat!

Mi-as dori sa fie mai des adusi in discutie / amintiti oamenii lui Dumnezeu din inchisorile comuniste si motivul / motivele pentru care au fost acolo. Cat de inradacinata in mentalul colectiv este ideea ca daca ai fost pe acolo ai facut ceva gresit!

Marius Iordăchioaia spunea...

Astfel de oameni Andrei trebuie întrebați dacă cred așa și despre Hristos, căci El a fost primul deținut politic creștin, întemnițat și executat ca "dușman al poporului".

ROF spunea...

Sfinții Închisorilor au fost urâți, și sunt în continuare, tocmai pentru ca ei "duc Duhul mai departe". Ei au făcut cu adevărat parte din Biserica luptătoare, căci au luptat cu duhul lumii acesteia care, în secolul trecut, a luat chipul fiarei roșii. Acuma, același duh al lumii, potrivnic Duhului dătător de viată, capătă accente consumiste. Si acest duh nu se sinchisește să intre în Biserică, să o îmbolnăvească, să ii bea sângele, dacă ar fi cu putință și din Potir...

Ah, Doamne, și cât ne mai place jertfa... numai să nu fie personală... Cât de frumos vorbim despre cruce, și o recomandam fraților noștri ca singura cale ce duce la mântuire... Si ce familiaritate avem cu sfinții, mai ales când le pupăm sfintele moaște, dar nu care cumva să ne pierdem rândul la ele... Scoatem fișa de instrucțiuni și ii arătăm lui Dumnezeu ce să facă, să ne fie viața așa și pe dincolo... Si cât de gol sună discursul nostru când... împlinim poruncile pe facebook...

S-a jertfit Hristos, Si-a dat Sângele să ne spele păcatele. Așadar, noi de ce să ne mai jertfim? De ce să avem acum ca model eroic pe Sfinții Închisorilor, care au fost duși în inima vârtejului malefic și au luptat cu el în stare pură? Oare nu este suficient ca "să fie pace în lume, să fie pace, pace pe pământ"? (vorba unui cântec pionieresc)

Sfinții Închisorilor au dat un răspuns vremurilor în care au fost chemați de Dumnezeu să viețuiască pe pământ, un răspuns pentru generația lor și comoară duhovnicească pentru generațiile viitoare. Oare noi vom ști să răspundem chemării lui Dumnezeu în generația din care facem parte? Oare, când Hristos va veni pe pământ, ne va recunoaște ca fiind ai Lui, sau ai altui duh cu care facem casă bună acum?

ROF spunea...

Daca in timpul comunismului poezia a fost un mijloc de rezistenta, oare acum mai este la fel?

https://doxologia.ro/sites/default/files/styles/media-articol-colorbox/public/articol/2017/04/23-memorialul_de_la_sighet_foto_oana_nechifor.jpg?itok=Mg4RxGQW

Anonim spunea...

Domnul Marius, am o întrebare? Despre Nichita Stanescu?...După cum scrie a fost sfânt? sau măcar aproape de Hristos? Tare bine ne fac poeziile lui. A iubit mult. Se vedea un nemernic...mie mi se pare Mare

Anonim spunea...

@ anonim

Inteleg ca va plac poeziile lui Nichita Stanescu si intrebati aici daca a fost sfant, daca am putea sa-i dam un certificat de sfintenie din scrierile sale pentru ca "a iubit mult"... Ce a iubit? Pe cine a iubit? Pe Hristos? Oare, cand iubesti, nu vorbesti despre persoana iubita, care iti umple inima, si gandul, si viata? Oare este de ajuns sa ai constiinta pacatoseniei tale ca sa fi numit sfant?

"Leoaica tanara, iubirea", dupa cum zice poetul, are "miscari viclene". Parca nu seamna cu iubira lui Hristos. Nu?

Iertare ca am raspuns in locul domnului Marius.

un ploiestean

Theresa williams spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
DanielaBMED spunea...

Pana la BOR, societate si lume, eu sunt o pacoste ! In noi insine e beleaua. Pana la noapte, de vom muri, in cine si in ce, din afara, putem face ordine ? Tot noi insine ne suntem mai aproape, daca putem schimba ceva in noi insine...Aici e batalia cea mai mare. Pentru ca trebuie vazut raul din mine iar pentru raul lumii, al societatii, sa credem in puterea rugaciunii si in puterea lui Dumnezeu. Tot Dumnezeu ingaduie aceasta lume amestecata, acest rau si bine amestecat, tot El vede binele in toate, in timp ce noi s-ar putea sa vedem multe rele in jurul nostru, iar cu ochii ocupati cu aceasta vedere, sa nu pierdem vederea reala si dureroasa a propriilor pacate. Da, le putem vedea pe amandoua, dar sa cerem de la Dumnezeu vederea DOAR a propriilor pacate si scaderi. A vedea raul din jur nu stiu cat de mult ne este de trebuinta pt mantuirea noastra si a celorlalti. Mult mai de trebuinta ne este, cred, a vedea totul cu iubire, cu iertare, cu rabdare. LUPTA trebuie sa fie cu dusmanul care a muscat si musca zilnic din inima noastra : egoismul, orgoliul, slava desarta, vorbitul de rau si judecarea celorlalti( individual sau colectiv)... Sa constatam ca lumea e rea ? Ca cei care ne conduc sunt rai ? Ca toti ne complacem in compromisuri, dar ca ale mele sunt mai mici si ale celorlalti sunt mai mari...? Dumnezeu ne priveste de la distanta Lui, si stie viata fiecaruia, iarta sau nu, nu stim..! Eu trebuie sa imi fac curat in ograda sufletului meu. Oare imi va da vreodata "LIBER" Dumnezeu sa fac ordine in afara cand nu reusesc sa fac ordine si curatenie in mine insumi ? Iluzie ! In pragul mortii tot in tine insuti mai ai de facut curat : smerenia si iubirea de frati. Cit am reusit sa iubesc ? Asta voi fi intrebat. :) Sa luptam doar sa fim smeriti si sa iubim. Mai precis sa-L rugam pe Domnul sa ne ajute ! Sa ne mantuiasca prin mila Sa, ca altfel nu se va putea...

DanielaBMED spunea...

In razboiul duhovnicesc ne ranim zilnic, daca il ducem... Este inevitabil. Si, da, Biserica este spital pentru sufletele noastre bolnave...Hristos, in Biserica, este doctorul sufletelor bolnave, cu sau fara societatea de consum, bolnave de patimi...