"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

joi, 17 martie 2016

O RUGĂMINTE CĂTRE CITITORI

Am o rugăminte către cititorii acestui blog. 
Peste puțină vreme am de vorbit în fața unor preoți despre CE AȘTEAPTĂ TINERII DE LA BISERICĂ?
Permiteți-mi să vă provoc la un mic sondaj, rugandu-vă să răspundeți la această întrebare. Ba chiar, dacă aveți bunătatea și disponibilitatea, să-mi comunicați și răspunsurile altor tineri,cunoscuți, prieteni,colegi sau rude.
Cred că răspunsurile, a căror valoare va fi direct proporțională cu sinceritatea lor, nu prezintă doar un interes particular. Nu doar preoții trebuie să știe ce așteaptă tinerii de la Biserică, ci Biserica însăși, noi toți, ar trebui, cred, să fim interesați de așteptările sincere, reale, ale tinerilor de azi. 
Mulțumesc.

26 de comentarii:

Anonim spunea...

Ce asteapta un tanar de la Biserica?

Sa simta ca este o caramida din Biserica, sudata prin iubire, prin harul Duhului Sfant cu ceilalti frati care vin in parohie, dar nu numai. Ca poate si el sa contribuie cu darul pe care il are in slujirea celorlalti si a bisericii. Ca nu este doar un consumator de slujbe si atat.
Asteapta sa gaseseasca un model de familie, si ca atunci cand spune Parinte sa nu fie doar un apelativ pentru preot, ci sa se simta ca ii este ca un fiu, inrudit spiritual. Asteatpa sa fie implicat intr-o misiune in cadrul bisericii si, tototdata, sa fie un receptor al misiunii alotra. Asteapta sa i se spuna Adevarul, si nu fel si fel de povesti frumoase sau nici macar. Asteapta sa nu mai gaseasca ce este in lume, ca d-asta vine la Biserica. Asteapta sa vada oameni vii, sa creada in invierea sa din morti.

Anonim spunea...

odihna

Anonim spunea...

Adevarata calauzire duhovniceasca...

Alex spunea...

Ma astept ca, atunci cand ajung la Biserica, sa ma simt ca acasa. Sa nu ma constranga nimic, sa fiu libera ca pasarea cerului: daca am pofta sa rad, sa rad, daca ma doare inima, sa plang... daca vreau sa vorbesc cu Sfintii, sa vorbesc, daca vreau sa ma fac mica in bratele Maicii Domnului, sa ma ghemuiesc in fata icoanei sale ca si cum as fi acolo, alaturi de Pruncul Iisus. Un tanar cauta dragoste, mai mult ca orice. Si cum sufletul lui ar fi in stare sa urle de pe acoperisuri cand iubeste, pentru ca numai in iubire simte ca a depasit orice limita a existentei sale pamantesti, careia nu ii gaseste alt rost, cred ca Biserica trebuie sa fie mereu acolo, cu bratele deschise pentru acesti copilasi care vor sa devina nemuritori, hranindu-i cu adevarata Dragoste, Hristos. Unui tanar, in nebunia sa, nimic nu i se pare mai vested, mai monoton decat sa-si taraie zilele, in rutina pe care o sesizeaza in jurul lui. El vrea sa traiasca! Si daca Biserica nu ii ofera iertarea si dragostea de care are nevoie pentru a avea curaj sa paseasca pe acest drum al Invierii, va prefera sa ramana in intunericul sau, traind precum l-a invatat pe el lumea. Avem nevoie, pana la a ne indragosti de Insusi Hristos, de oameni frumosi, in ochii carora sa intuim ceva tainic care sa ne momeasca si sa ne aduca la adevaratul Izvor al Vietii si al nemuririi...

Ioan spunea...

Am proaspata in memorie amintirea anilor de studentie din Bucuresti si cred ca a fost foarte important ca am avut biserici cunoscute ca "ale studentilor" in oras. Ma simteam mai in largul meu alaturi de cei de varsta mea si era o placere sa vezi parinti tineri cu copii mici in brate la Impartasanie.
Alta bucurie pentru un tanar cred ca vine din ceea ce i se da spre mostenire. Am avut de multe ori in biserica la care mergeam (Sf. Grigorie Palama) placuta senzatie ca traiesc pe viu un basm, ca nu mai sunt in sec XXI ci pe vremea imparatului Constantin. Nu cred ca efectul tinea doar de varsta mea ci cel mai mult de atmosfera bizantina foarte reusita de la acea biserica, cu un pronuntat stil athonit.
Odata, inainte de hramul bisericii, am legat siraguri de flori la iconostas impreuna cu un prieten si doua fete. Stiu ca m-am bucurat nu numai de prezenta fetelor in ziua cu pricina :), dar si a doua zi pentru ca simteam ca am contribuit si eu cu ceva la sarbatoare.

Anonim spunea...

@ Ioan

Da, chiar asa, daca faci si tu ceva in biserica simti mai mult ca aparti acelui loc, ca si cum esti acasa, si poti sa te bucuri mai mult de sarbatoare. Nu stiu de ce, dar am perceptia ca singura jertfa care se poate da la biserica este la cutia milei, in timp ce ca tanar ai mai mult de dat din entuziasmul tau, din dragostea ta. Si cand este o impreuna-lucrare, cand esti cu alti tineri implicati in ceva, cu atat mai mult.

Anonim spunea...

Sa nu fiu primita cu judecata, cu Biblia in mina si predica cum ca viata mea nu e conforma "cerintelor". Sa pot veni asa cum sunt in momentul ala: cu pantolan chit ca sunt fata si fara "predica" parintelui Cleopa (am auzit-o de la o tanti, nu stiu daca chiar a zis asa) ca ma ia dracu in iad, sa poata sta intr-un colt fara sa i se reproseze ca "ce atata sfiala". Cu onestitate, fara masca "sfinteniei", fara masca perfectiunii din partea preotului... cumva firesc, ca intr-o familie in care au toti loc.

Corina Negreanu spunea...

Buna seara. Eu nu mai sunt tânără. Dar. Eu nu aștept nimic de la Biserică căci în ea este Totul. Dar aș vrea să nu mai fie atâtea văluri care să acopere Adevărul si Simplitatea. Duhul lumesc/secularist nu l-aș dori aici căci este suficient deja osificat în ,,instituții” și viața de toate zilele, nu e cazul de copia lui funcțională aici de dragul adaptării, căci, odată pătruns, e mai hidos; prefăcătoria chiar și în glasul predicator, meschinăria, ,,proiectele mântuitoare” de care greu se agață Duhul cel Viu, raționalizarea excesivă în numele ,,dreptei măsuri” sau precauției viclenești în loc de jertfa reală a slujitorlor, cunoașterea teoretică și de bibliotecă sau cabinet infuzată apoi prin atitudini arogante și distante care să suplinească o slujire liturgică consecventă.Prea puțin se mai pune accentul pe un ritm liturgic consecvent. Mi-aș dori o apropiere de popor, prin care se știe, atunci când nu sunt prooroci sau curajul mărturisirii, vorbește Dumnezeu. Mi-aș dori un cuvânt viu și nu prelegeri-chimvale răsunătoare. Mi-aș dori ca intelectualii creștini să slujească devotați și pentru popor, nu pentru puterile efemere sau pentru recunoașterea sfortață a ,,talanților” lor. Mi-aș dori simplitate și conservare a duhului în Adevăr, Frumos și Iubire, nu marxism ortodox sau laxitate pierzătoare. Mi-aș dori să nu mă simt ca într-un ,,acasă” în care să mă obișnuiesc obraznic în confortabilitate fie ea și ,,duhovnicească”, ci un loc în care să mă simt oaspete tolerat cu indulgență și calm, dacă e prea mult să spun oaspete bine primit. Mi-aș dori să înțelegem că nu ne putem juca cu prezența darului Euharistiei de care suntem legați ființial întru viață veșnică, pentru care găsim atâtea motive stupide să o ținem departe de ,,păcătoși”. Din lene!Dar pentru aceasta trebuie asimilată bine Sf. Evanghelie de la Sf.Ap. Ioan. Mi-as dori să mă pot întălni real cu Hristos, fără opreliști omenești...

Anonim spunea...

Preotul la care merg cu inima cea mai deschisa este cel cu care am o relatie (cam mult spus) de prietenie. Se intampla frecvent ca intr-o comunitate preotul sa fie intr-o pozitie inaccesibila (superioara?) mireanului de rand. Astfel, crestinul merge la Biserica uneori fara macar a se saluta cu cei langa care sta la slujba, nici vorba cu preotul. 4 discutii de 20 min pe an (cu ocazia spovedaniei) nu sunt un drum spre cunoasterea celuilalt. Ori tocmai aceasta as pretui mult in Biserica: comuniunea, la nivel omenesc (macar!) dintre madularele ei! Si acum, ce as spune preotilor: "mintile cu care intrati in contact zi de zi au fost conditionate de aceleasi studii si opinii prevalente ca si ale voastre. Asta s-ar putea sa va induca in eroare. Caci, desigur, in calitate de preoti, trebuie sa va ocupati de profani. Pe termen lung, existati doar pentru acest scop. Obiectul de studiu al pastorilor se cuvine sa fie oile. Un mirean este o oaie care ii spune pastorului ceea ce numai oile ii pot spune."(CSL)

Oana A. spunea...

Timp si Rabdare. Acum vreo doi ani, stand de vorba cu o fetita de vreo 13 ani ce-mi parea cam prea trista pentru varsta ei, am intrebat-o ce si-ar dori cel mai mult de la oamenii apropiati din jurul sau. Raspunsul ei m-a durut si m-a patruns pana in maduva oaselor: "Sa ma vada. Sa aiba rabdarea si sa-si faca timp sa ma vada. Sa nu-mi mai spuna in graba ce sa fac si sa astepte sa fac la comanda, ci sa ma vada. Sa inteleaga ca si eu sunt om si sa ma asculte..." ... dupa care a facut o pauza si cu ochii in pamant a spus soptit: "nu sunt un robot" ...
M-am regasit mult in cuvintele ei si imi spune gandul ca asta e un lucru care ne lipseste multora dintre noi: timpul si rabdarea de a fi unii cu altii, unii pentru altii ... si-as adauga: in Hristos ... Grabindu-ne sa le facem pe-ale noastre, sa facem cat mai multe lucruri (mai ales din alea de pe lista noastra de lucruri inutile de facut), nu prea ne mai facem timp pentru altii, nu mai avem rabdare cu ceilalti, in a-i ajuta, incuraja, asculta sau orice altceva... Ne grabim si cam atat ...

andrei spunea...

Sa aiba dragoste si rabdare. Si sa nu-si schimbe ceea ce e bun si de la Dumnezeu.
Fiecare tanar care ajunge intr-o Biserica ajunge din intamplare (poate nu chiar intamplatoare) sau din dorinta. Acum cativa ani ma duceam din inertia parintilor, a unei obisnuinte stramosesti.
Pe masura ce cresteam Dumnezeu ramasese in mintea si inima mea dar cumva estompat, neinteles si nici pofta sa-l caut nu aveam. Nu am gasit tineri in Biserica in acele timpuri din perioada inceputului tineretii, nici nu i-am cautat. Am gasit totusi prieteni, oameni ca si mine zburdand prin viata dupa una dupa alta. Si cand cutitul suferintei trupesti si sufletesti mi-a ajuns la os am inceput sa enumar in gand ce nu facusem ca sa scap de suferinta. Am incercat tot ce parea ca merita incercat si am lasat comuniunea cu Dumnezeu pe ultimul loc din lista de TODO-uri. Am ajuns si la finalul listei si uite ca am cautat pe Dumnezeu pe unde stiam ca mai auzisem despre El, prin Biserica. Am cautat si tineri care sa-L urmeze, sa-L caute. Si i-am gasit. Biserica era tot acolo, cam la fel cum o stiam eu din anii copilariei, cu predici, cu slujbe, cu lumanari aprinse pentru cei dragi, cu rugaciuni. Dar n-as fi ramas in Biserica daca nu as fi gasit tineri, preoti, oameni implicati in viata celorlalti oameni. Cu atat mai mult nu as fi ramas in Biserica daca nu L-as fi simtit pe Dumnezeu mangaindu-ma pe crestet, prin rugaciunile acelor oameni, prin rugaciunile invatate cu ei si prin ei.

Nu cer preotilor sa fie intr-un fel sau altul, nu cer oamenilor sa fie intr-un fel sau altul, tot ce e necesar este rugaciunea si cautarea milei Sale. Toate restul se vor adauga, caci tanarul isi schimba starile dar are nevoie de consecventa, de stalpi de sustinere atunci cand ameteste. Un preot poate fi mai aspru altul mai blajin dar calitatea unica necesara este sa fie cautator de Dumnezeu (si toate vor decurge de aici). Asa precum cei trei ierarhi fost-au firi diferite dar aceeasi credinta.

Doamne ajuta.

Anonim spunea...

Am asteptat pe Hristos si oameni sinceri. Pe primul L-am pierdut din vina mea - pe ceilalti ii pot numara pe degetele de la o mana.

Marius Iordăchioaia spunea...

Il rog pe Anonimul care a scris ca l-a pierdut pe Hristos sa ma contacteze pe email: mariusiordachioaia@gmail.com
Daca ma socoteste un om, cat de cat, sincer....

Lucian-Octavian Anghel spunea...

Am părăsit Biserica la începutul adolescenței, când în personalitatea mea începuse deja să prindă rădăcini egoismul conștient. Mergeam la slujbe doar de câteva ori pe an, din inerție și pentru că așa se făcea oarecât în familie. Nimeni nu îmi explica ce este Biserica, ce sunt bisericile, ce este creștinismul și cine este creștinul, ce și de ce credem, și în Cine; dar mai ales nu vedeam trăit ceea ce spuneau slujbele și Sfânta Scriptură. Sau poate doar eram eu orb. Cert era că eu căutam cu aviditate și chin adevărul care transcedea lumea și lumescul cu toate mizeriile lui aferente, căutam răspunsurile existenței (cum foarte frumos zice Părintele Rafail Noica într-un cuvânt), acelea care aduc liniștea sufletului - aceea de care zice Mântuitorul că face liberă conștiința. Dar nimeni între creștinii din jur și nicăieri in jurul meu nu găseam răspunsurile și alinarea aceasta.
Apoi am încetat, aproape cu totul. Mai mergeam la slujbele de Înviere: era ceva atunci care mă făcea să suspin în suflet și mă mișca în adâncul de sub oceanul răzvrătirii - era nespusul care-i adună pe oamenii aceia atât de diferiți să aștepte ceva necunoscut de cei mai mulți dintre ei, dar să aștepte împreună. Erau sinceri oamenii în neștiința și netrăirea lor, într-un fel care mă chema: era o comuniune sinceră în așteptare (așa tristă și mult decăzută cum era, și cum încă e, după cum am învățat mai târziu). Acesta a fost contactul meu cu Biserica: noaptea Învierii, noaptea dimpreună așteptării a ceva.

Au trecut aproape 15 ani până când, ridicat de pe buza abisului, Hristos m-a izbăvit, în marea și nespusa Lui milă și iubire de oameni. Abia apoi am aflat cu toată ființa mea că așteptam - și noi toți așteptăm - nu ceva, ci pe Cineva. Acești ani formativi și colosal de importanți au fost suficient de mulți să trec prin toate fundăturile și rătăcirile, chiunuindu-mă și suferind nespus de mult sufletește - și asta tot căutând adevărul cu aceeași aviditate peste tot, și refuzandu-L în singurul loc unde e: în Biserica lui Hristos, în Hristos, pe Hristos.

Și când zic adevăr, zic adevărul manifestat fizic și metafizic, viu în cele mai mici lucruri lumești și în cele mai mari, duhovnicești. Așadar, ceea ce vreau de la mine ca creștin - și ce are nevoie oricare nu e încă în Biserică, tânăr sau bătrân - e să-L întrezărească căutătorii pe Hristos în mine, în noi creștinii. Dacă prin noi și prin viața noastră nu transpare Hristos, întregul Adevăr, căutarea celor care caută - și tinerii caută sincer, conștient sau nu - este trădată. Căutarea lor este trădată de către noi care purtăm numele lui Hristos în chip fățarnic. Ei nu caută neapărat sfințenia, ci să vadă în noi măcar strădania sinceră. Da, caută să vadă în noi măcar căutarea lor sinceră.

Tinerii, precum eu odinioară, caută să nu le fie trădată căutarea.

Andreea spunea...

Iubire.

Anonim spunea...

1. DRAGOSTE, DRAGOSTE,DRAGOSTE... asta ar trebui sa gasim la duhovnici si sa avem noi cei care ne petrecem veacul in biserica. Asa cum era la marii duhovnici altadata cand dupa o convorbire de cateva minute in care ascultai si simteai Duhul Sfant plecai vindecat, cu un alt suflu de viata si despre viata.
Numai dragostea ne poate vindeca, nu timpul cantitativ petrecut la duhovnic ci prezenta Sfantului Duh care da viata prin dragostea pe care o revarsa duhovnicul. O simpla binecuvantare te facea sa zbori.
Astazi in lipsa Harului cerem tot mai mult din timpul duhovnicului. Si trec anii si parintele sta cu aceleasi persoane, ore si ore, si prin asta se vede ca nu este vindecare. Stam intr-un blocaj pe care nu-l pot vindeca decat dragostea si bucuria duhovnicului care astazi nu mai sunt in masura sa tamaduiasca... si nici noi nu ne mai lasam tamaduiti.
Si cum sa fim noi tamaduiti si sa fim tamaduitori daca in loc de dragoste, pe care nu o avem ca roada a Duhului. vrem sa le dam celor de langa noi doar mila?
"Roada Duhului este dragostea, bucuria,pacea, indelunga-rabdare, bunatarea, facerea de bine...". Noi trebuie sa fim de la mila in sus.

Suntem ortodocsi pentru ca acolo unde altii au doar mila noi trebuie sa avem dragoste pentruca numai dragostea poate sa vindece sufletul celuilalt si sa il aseze pe al meu in fata lui Dumnezeu.
Domnul ne-a cerut sa iubim nu sa ne limitam la mila. Dar cati avem macar mila?

Cele ale Duhului nu vin la noi pentru ca noi le cerem pe cele ale lumii si ni se da si raminem in cele pe care le cautam.

Ce bine ar fi daca un preot ar putea intelege cat pierde afisandu-se in lume cu opulenta (la noi asta inseamna stare materiala peste nivelul mediu..).Lumea judeca, si toaca, si parintele nu mai are asezare si odihna, in timp ce ultimul tip de iphon din mana sa, dupa care isi scurge ochii un adolescent, inregistreaza "nestiut de nimeni" spovedaniile noastre pentru posteritate...


2.In Biserica trebuie sa fim Acasa, sa fim ca fratii intre noi, sa ne cunoastem, sa ne ajutam, sa fim o familie, sa plangem cu unii , sa ne bucuram cu altii, sa fim egali,SA INVATAM SA NE IUBIM UNII PE ALTII, SA DARUIM DRAGOSTE SI SA PRIMIM DRAGOSTE. Asa ar fi normal sa fie.(nu este o utopie, am apucat sa prind pe langa un duhovnic care a plecat la domnul aceasta fata adevarata a ortodoxiei si am ramas tanjind pentru ca noi in Biserica nu vrem sa mai fim madulare vii).
Cea mai mare greseala este ca se separa tinerii de ceilalti si nu se mai face schimbul de valori duhovnicesti de la o generetie la alta. Nu mai este sentimentul comuniunii si al integrarii, al cunoasterii si al daruirii. Tinerii sunt rupti de ceilalti, pentru ca "le au pe ale lor" si asa se rupe relatia fireasca care ar trebui sa existe intre generatii. Ne separam in tabere diferite si nu mai este legatura dragostei intre noi. Tinerii nu vor simti dragoste daca nu sunt lasati in sanul comunitatii, si cum sa fie iubiti daca ceilalti nu vor sti care sunt problemele lor?.


In concluzie Biserica ar trebui sa fie locul in care invatam sa ne iubim unii pe altii si pe Dumnezeu. Dar cine mai poate razbi astazi printre atatea cipuri luate ostentativ ca replica la dragoste pentru a ramane "politic corecti"?.

Anonim spunea...

MILA VOIESC, IAR NU JERTFA

Nu ma mai jefuiti de amintiri
pe care-apoi le-mprastiati
in patru vanturi
precum cenusa de pagan!
Nu ma mai pustiiti!

Nu ma mai jefuiti de ele
caci numai ele mi-au ramas
ca sa ma poarte inainte
pana voi ispasi si eu.
Nu ma mai jefuiti de ele!

Nu imi ucideti sufletul
prin impersonalitate
caci numai el mi-a mai ramas
care ma tine-n viata.
Nu imi ucideti sufletul
prin impersonalitate.

Sunt ostenit,
si nu mai vreau sa joc
nici sa ma joc
prin hauri si genuni.
De-acolo n-am cules
si nu culeg decat
florile intunericului.
Amagitoarele minuni
disparute-n lumina.
Sunt ostenit.

Lasati-ma doar in Lumina
pe care-o caut de atata vreme,
sau jefuiti-ma numai de Ea.

Nu ma mai jefuiti de amintiri
pe care-apoi le-mprastiati
in patru vanturi
precum cenusa de pagan!

Sau……
Aceasta sa-mi fie ispasirea?
Sa ma jertfesc pentru aproapele,
pe care Domnul l-a trimis?

Sunt ostenit.
Si …am crezut ca mila
trebuieste sa daruiesc, nu jertfa
Dar…nu stiu!
Sunt mult prea ostenit.
+
Ludmila Doina

Anonim spunea...

ti se pare ca mila este putin lucru?


MILA
(Nichifor Crainic)

Puternic e fundul oceanului
Indura povara noianului;
Puternic e focul etericul
Alunga din lume-ntunericul;
Puternica-i apa de-asemenea
Ca roade si fierul si cremenea;
Puternica baterea vantului
Incinge rotundul pamantului;
Dar mila, cu cat mai puternica
Indura o lume nemernica!

Nemernic cu fratele geamanul,
Nemernic cu semenii seamanul
Si-aproapele meu,
Iar cel ce-i calific - sunt eu!

Anonim spunea...

Pana cand vom ridica infirmitatea noastra la rang de mare virtute?
De ce trebuie sa fiu un muribund, langa o mila care se crede culmea virtutii duhovnicesti, si de ce sa nu fiu un om viu, langa o dragoste smerita si datatoare de viata?

Suntem bolnavi suflteste si nici nu mai vrem sa auzim de dragoste si implinirea poruncilor (avem porunca sa iubim) pentru ca nu mai putem sa le implinim. Cum sa putem daca nici macar nu recunoastem ca suntem infirmi si ne complacem in surogate care ne tin in agonie duhovniceasca si nu in traire adanca.
Din Biserica lipseste dragostea si bucuria care sa se propage de la unii la altii ca lumina la Inviere. Marii duhovnici au plecat ducand cu ei si iubirea, si bucuria. E asa un pustiu ca ne urla sufletele. . .
Iar mila nici nu ma vindeca si nici nu ma face sa ard, raman caldicel ca sa ma scuipe Dumnezeu.
Acestea sunt vremurile de pe urma si trebuie sa ducem sfasierea aceasta in suflete si sa-i imbratisam in duh pe cei care recunosc aceata neputinta si sa ne fie mila de cei care se cred virtuosi in mila lor pentruca ortodoxia nu se opreste la mila ci la iubire.

Anonim spunea...

tu cel de mai sus, oare nu intelegi ca mila este SUPREMA IUBIRE ???

Anonim spunea...

nu-ti mai urca inima in minte, ci coboara mintea inima, ca sa nu iti pierzi credinta !

Lucian-Octavian Anghel spunea...

" „Iubirea să fie fără de făţărnicie”, zice Apostolul Pavel. Dacă ai astfel de iubire, nu-ţi vei da seama de cheltuiala banilor, nici de truda trupurilor, nici de oboseala cuvintelor, nici de sudoare şi de slujire, ci le vei răbda pe toate cu bărbăţie, fie cu trupul, fie prin bani, fie prin cuvânt, sau cu orice altceva cu care trebuie să-ţi ajuţi aproapele. Aşa cum nu este nevoie numai de dăruirea de bunătăţi, ci şi de dăruirea de mărinimie, nici numai de ocrotire, ci şi de ocrotire cu dăruire, nici numai de milostenie, ci şi de milostenie făcută cu bucurie, tot aşa nu este nevoie numai de iubire, ci şi de iubire fără de făţărnicie. Pentru că şi aceasta este iubire, şi dacă se face acest lucru, toate vor urma, aşa cum cel care miluieşte o face cu bucurie, fiindcă îi dăruieşte propriei persoane. Şi acela care vine în sprijin, sprijineşte cu dăruire, pentru că pe sine se ajută. Şi acela care dă ceva, o face cu generozitate, fiindcă dăruieşte propriei persoane (din Omilia a 22-a la Epistola către Romani).

Iubire înseamnă nu numai cuvinte, sau simple cuvântări, ci ajutorul faţă de cineva şi dovadă prin lucruri. Când cineva luptă împotriva sărăciei pentru alţii, ajutându-i pe săraci, îndepărtând primejdiile, sprijinindu-i pe cei ce se află într-o grea poziţie, plânge împreună cu cei care plâng, se bu­cură cu cei ce se bucură, toate acestea sunt o caracteristică a iubirii (din Omilia a 8-a la Epistola către Romani).

Există mulţi care iubesc cu gândirea lor, dar care nu întind mâna pentru ajutor (din Omilia a 22-a la Epistola către Romani)."

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte alese. Volumul I, traducere de Preot Ioan Andrei Târlescu, ediție îngrijită de Ieromonah Porfirie Nichita, Editura Bunavestire, Bacău, 2012, pp. 30-31)

Anonim spunea...

Mi-aș dori să nu ne respingem, judecăm și să simțim că suntem o familie. Să fim îngăduitori unii cu alții. Să simt că Îl pot găsi pe Hristos în ceilalți, când eu nu Îl mai simt. Preoții să îl iubească mult pe Dumnezeu și pe oameni, să asculte de sfaturile Sfinților părinți. Să nu le fie teamă decât de Dumnezeu și să fie implicați și conștienți de chemarea frumoasă pe care o au. Așa mi-aș dori si pentru mine :) Doamne ajută.

Asociatia Down Art Therapy Tg-Jiu spunea...

Sa dea dovada de jertfelnicie si sa slujeasca in toate cu drag, nu din obligatie.
Sa iubeasca tot ce e creatie.
Radu

Anonim spunea...

Sa gasim oameni care sa ne vorbeasca, nu doar preoti!!!
Uneori cred ca mare harul si credinta, dar pentru tineri important e cuvantul, atitudinea, bucuria cu care sunt primiti. E nevoie de parinte - prieten, parinte - om care sa ne vorbeasca.

vasilica( mamica) spunea...

Ce frumos ai scris...si cat de mult ma regasesc aici...multumesc