"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

vineri, 24 aprilie 2015

despre mine, vorbind despre icoane

Cunosc persoane foarte pricepute și, de aceea, foarte pretențioase în ce privește icoanele.
Nepriceput fiind, pentru mine, o icoană  bună e cea prin care pot vedea, nu cea care îmi oprește privirea cu frumusețea ei. Ca și cum singura erminie ar fi ca, prin pictarea unei icoane să se curățească o bucată de perete sau o scândură, așa încât să facă materia transparentă. Ca și cum pictând, iconarul nu ar pune culoarea, ci ar lua-o, eliberând lumina... Altfel spus, nu pot comenta o icoană bună, pentru că pur și simplu, nu o văd, ci mă simt, mai degrabă, văzut prin ea...
Eu nu prea aștept de la icoană să mă învețe teologie, ci să mă dezvețe de ea, să mă despovăreze de umbra cuvintelor...
Toate icoanele sunt ferestre. Dar, numai unele, îmi pare, sunt deschise... Și ceea ce le-a deschis e rugăciunea... Dar unele îmi par a fi fost lucrate cu o dragoste care te îmbie să te rogi....
Am scris aceste rânduri privind o felicitare primită de curând, cu Hristos răstignit. Imaginea pictată e undeva între icoana bizantină și tabloul religios, un fel de hibrid. Dar, emoția pe care mi-o provoacă, e categoric mai însemnată decât cea pe care nu mi-o îngăduie reprezentarea canonică din alte icoane pe care le am.
Nu știu cum și nici nu vreau să tulbur taina asta, dar imaginea aceea de serie îmi permite cumva să simt Evenimentul prezentat în ea, pe când icoana grea de teologie a reprezentării canonice, mai mult mi-o refuză... Dar poate că ceea ce percep eu nu e sentimentul cu care s-a pictat icoana, ci cel cu care mi s-a oferit...
Știu că vina sau impuritatea acestei percepții îmi aparține. Mi-o asum. Nu sunt doar un păcătos, ci unul cam sentimental; adică acea specie de păcătos care nu se îndreptățește la nivelul minții, ci al afectelor...
Poate de aceea, adesea, citind sau privind lucrări ale Ortodoxiei contemporane, cărți și icoane, am mai mult sentimentul că Dumnezeu, întrupându-se, S-a făcut teologie și nu om....

4 comentarii:

ROF spunea...

Cumva, parafrazand un citat celebru, am putea zice: "spune-mi cum privesti o icoana si am sa-ti spun cine esti", sau, poate, altfel, "spune-mi ce icoana iti place, si-ti spun cine esti". Si o icoana adevarata, chiar asa, te priveste ea pe tine, insa, in ochii tai devine cu atat mai frumoasa cu cat te rogi in fata ei. Astfel ea se face o fereastra prin care lumina iti vine mai mult, sau mai putin imbelsugat, si in functie de felul in care te asezi in fata ei.

Cel care face o icoana "canonica" poate fi el si catolic si foarte mestesugit in ale artei, dar daca nu e el insusi "canonic", asta se vede in ceea ce zugraveste. (Cumva o icoana o pipai/intelegi si cu inima.) Si, la fel, cel ce priveste icoana daca nu e si el "canonic", n-o sa poata vorbi prin icoana in duh de rugaciune.

Mai mult, aceeasi icoana cateodata poate sa te mustre, cateodata sa-ti zambeasca, cateodata sa simti ca te priveste foarte viu, si alta data sa vezi ca nu simti cine stie ce in fata ei. Deci, icoana poate sa-ti fie chiar un fel de termometru duhovnicesc.

Un text teologic trebuie mai intai sa-l intelegi/decodezi la nivelul mintii. O icoana cred ca o intelegi mai intai la nivelul inimii. Si pentru cine "canonic" inseamna "regula","lege", a pierdut intelesul si la nivelul mintii si la nivelul inimii.

ovidiu spunea...

Nu stiu de ce mi-a venit sa scriu acestea doar ca simt nevoia sa scriu. Intregul tablou expus mai sus, ma duce cu gandul la o situatie analogica:cea a icoanei teologice a predicilor clericale din zilele noastre. Si anume ca simt cum predicile sunt "predate" ca niste povesti despre un Om Care S-a coborat la iadul inimilor noastre, S-a jertfit, a murit pt noi, a inviat, iar noi suntem tare bucurosi de aceste lucruri ca si cand nu ne-a mai ramas noua nimic de facut...e dureros, dar simt ca asa este, poate ca tot din cauza asta nu mai lucreaza ceea ce se "preda", nu mai este jertfa de altadata, nu mai este suflul duhovnicesc de altadata care ne impingea la fapta. In loc ca aceasta icoana teologica sa fie transmisa si perceputa ca Purul Adevar, Viu, lucrator si mantuitor. Adevarul ne este prezentat ca o poveste si nu ca ceva autentic. Iertare.

ovidiu spunea...

Icoana o vad ca pe Cuvantul lui Dumnezeu , datator de viata, prin chipul unui sfant. Predica o vad tot ca pe o icoana a Cuvantului Intrupat, care ar trebui sa dea viata fiecarui suflet. Imi cer iertare. Poate am mahnit...asa vad...

Marius Iordăchioaia spunea...

Stai linistit, Ovidiu, nu ai mahnit pe nimeni... Dar sa stii ca eu nu prea vad oameni bucurosi de Evanghelie, care sa sarbatoreasca cu viata lor Jertfa si iubirea lui Hristos, care sa-I multumeasca mereu si in toate pentru ce a facut El pentru noi...
Vad mai mult oameni care nu aud, nu simt, nu inteleg... Vad oameni cu fete si inimi impietrite... Dar poate ochii mei nu sunt buni....