"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

luni, 4 martie 2013

adulter

deşi femeia doarme liniştită lângă el
bărbatul ştie
privind crucifixul de pe zidul camerei de hotel

a ucis-o:

dându-i dragostea lui
în locul celei
care ar fi putut-o
salva...



4 comentarii:

Anonim spunea...

Am fost în camera aia de hotel. Acum că v-am atras atenția pot să-mi spun povestea, amplu fiindcă viața e complexă și are multe aspecte, dar și fiindcă sunt guraliv din firea-mi. Dacă spun povestea asta e fiindcă cred că e ceva de învățat din ea și – nu sunt chiar naiv, totuși – fiindcă sper să-mi mai distileze un pic din ranchiuna sufletului.
O clarificare terminologică se impune : “dându-i dragostea lui/ în locul celei/ care ar fi putut-o/ salva”. Păi ce dragoste? Se poate vorbi de dragoste când pe tine te roade, nici mai mult, nici mai puțin, să i-o tragi. Să nu fim ipocriți și să roșim chiar de la început, se moare în lume chiar acum, eu stau bine-mersi, sătul, în căldură și semi-siguranță și butonez, nu-mi pot permite false apropieri de realitate. Asta cu ‘datul dragostei’ e ca în aia cu homosexualii. Doi de el - să zicem -, zic dânșii la unison : “da!, noi ne iubim grozav!, dar ne arde din când în când să ne scărpinăm fundurile”. Păi cum adică? Ce iubire mai e și asta? Dacă de funduri îți vine să te apuci, atunci zi așa și nu stâlci cuvintele aiurea, că plânge dex-ul, nu de alta. Așadar, dacă “dându-i dragostea lui” e vreo licență poetică nu știu, dar în lume așa ceva poate fi doar spus, nu și făcut. Căci în domeniul făcutului, cel puțin în camera de hotel despre care vorbim, făcutul are un nume clar și limpede, ce nu are nevoie de înzorzonări ce excită imaginarul : sex, banala copulare sfârșită cu trei secunde de tăcere a măgarului din interior (permanentul monolog numit rațiune), desigur pe cheltuiala măgarului exterior (trupul cu glande sudoripare și sistem excretor). Cât despre, parafrazez, a-i da dragostea care ar fi putut-o salva : cum să dai ce nu ai? Știu, știu, paradoxul e regele lumii, relațiile interumane sunt artă și știință, întâlnirea cu celălalt (cu literă capitală sau nu) e adevărata găsire a sinelui, dar, dacă e să mă uit așa la mine ca trup (mâinele, picioarele, pieptul mi le văd cu ochii, fața doar în oglindă) și dacă e să mă mai uit și ca vietate împodobită din milă(?), din iubire(?), din cruzime(?) cu suflet (zic numai de el, fiindcă numai el rage în disperare), văd micime, urâțenie, falsitate, ipocrizie, neautenticitate, scârnavii fără nume - și nici măcar nu sunt defetist, ba sunt chiar senin -, deci treaba e complicată nevoie mare.
Să lăsăm eteralul și cuvintele multi-valente, hiper subiective, pentru a ne întoarce la poveste.

Anonim spunea...

Se întâmpla să trebuiască să stau o singură noapte într-un oraș cu câteva milioane de locuitori. Tot întâmplarea a făcut să găsesc un hotel decent chiar lângă gara, ca să nu pierd ziua în trafic. Am dat din aripi toată ziua ca să pot să supraviețuiesc (întâlnește pe x în locul y, vorbește cu z etc.), iar seara am mâncat într-un restaurant, undeva prin centrul orașului. Terminând pe la zece de mâncat, am luat un taxi cu direcția hotel, fiind epuizat, conștient că a doua zi urmează iar să dau din aripi, plus cele câteva ore în tren – ce să mai, om pragmatic în toate firele de păr. Merge taxiul zece, douăzeci de minute și când să ia o curbă, pe cine mi-i dat să văd așteptând la o trecere de pietoni. Ei bine da, era chiar cea care urma să fie “ucisă”. Nu ne văzuserăm de câțiva ani și, oricum, între noi a fost întotdeauna ceva ciudat, relație new-age, poate, să-i zică cine știe cum, nu ne culcaserăm unul cu altul, a existat mereu o tensiune, câteva confesiuni la niște ceasuri târzii, prostii de’ale tinereții. Ar fi totuși important de menționat că am avut o importantă afecțiune, eu pentru ea cel puțin, iar asta a dus la niște decizii radicale, alegerea orașului în care să trăiesc, niște sentimente reprimate, câteva depresii, cotidianități. Ei bine, dar acum uite-o acolo. Inima, aia din piept – bolnavă de aritmie a miocardului -, a început să bată ca nebuna, ce să mai : dezastru. Ajung la hotel în câteva minute, răvășit. Ce să fac? Cum naiba din tot orașul tocmai pe ea s-o văd. Bineînțeles că știam, când am sosit în gară ca e și ea pe acolo pe undeva, dar chiar așa? Câți îngeri și/sau demoni au făcut itinerariul meu și-al ei în ziua aia? D’eh. Nu m-am abținut. Am dat câteva telefoane la niște oameni cu care nu vorbisem de câțiva ani, să-i aflu numărul, credeam că poate s-a schimbat, dar culmea era tot acela pe care-l aveam și eu în telefon. O sun. Sunt în oraș, vreau să te văd, te-am văzut în fața la nu știu ce loc, stau la un hotel lângă gară, ne vedem în gară în douăzeci de minute, bine. Câte filme, proaste sau bune, cu subiectul ăsta? Câte clișee? Creierul meu bolnav de activitate în general, dar cu atât mai mult acum, începea să refuze o asemenea penibilă întâmplare : chiar e viața un amărât de sitcom ? Cum să permiți să trăiești după o machetă? Dar, uite că așa trăiești. Ne întâlnim în gară, fericire cum nu văzusem de ani etc. etc. Mergem la hotel, direct, și vorbim. Eu, guraliv, cum spuneam nu-mi venea să cred. Vorbeam într-o stare de ek-staz așa cum rar am fost. Ce prezentare a nu știu cărui rahat tehnologic de pe urma căruia se decidea dacă o să mor sau nu de foame : aici, acolo în camera de hotel, era viața mea. Dacă ați ajuns aici cu lectura, urmează să vă dau o veste tristă. Nu știu exact ce s-a întâmplat, nici până acum nu mi-am dat seama - și-au trecut câțiva ani de când mă gândesc la asta, dar nu am făcut sex. Refuz o explicație simplistă : eram surescitat, răpus de hazardul situației, impotent pe moment. Dar cert e că nu a fost făcut nici un demers în sensul ăsta : aceeași tensiune pe care o cunoșteam dintotdeauna, dar atât. I-am mângâiat mâna, m-am jucat în părul ei, am vorbit și am vorbit. Ea a adormit într-un final. Iar eu am rămas să mă uit la ea și să-mi trăiesc binecunoscuta singurătate, doar că ridicată acum la o cu totul altă putere : deșertul îmi părea de o agitație îngrozitoare. Dar, a trecut noaptea cum trec toate. Ne-am despărțit la șapte dimineața. Eu trebuind să fiu la opt în centru, ea cine știe ce avea de făcut. Năuc, neștiind ce să fac cu mine, m-am lăsat dus de timp : ultima prezentare, tren acasă, mundan.

Anonim spunea...

Am ajuns oarecum la finalul poveștii, dar parcă abia acum începe. Fiindcă eu a trebuit să trăiesc cu mine și după povestioara asta. Și pe lângă frustrările care au urmat - ușor de depistat într-o epocă atât de sexuală – a mai fost și altceva. Și anume mândria. Ca să spun așa, eram sub păvaza lui : dom’le ce mare treabă am făcut, se vede clar că o iubesc enorm. Lucru îngrozitor de fals. Dar cum să te abții? Pe de o parte ego-ul rănit : i-am furat orele de plăcere, ba chiar și mai mult i-am furat clipele în care puteam să o umilesc îngrozitor pe biata fată. De fapt, din asta vine tremurul de furie din neîmplinirea dorințelor sexuale : celălalt era chiar acolo, la cheremul tău, avea să facă orice pentru tine, să facă ca „perversiune” să primească o nouă definiție, iată însă că ceva s-a interpus. Nu știu ce, nu știu cum, și atunci îți cauți scăparea în capătul celălalt : nu i-am tras-o, deci sunt mai pur ca varul alb. E fals, dar trist. Teribil de trist : sufletul stă să se zbată între ‘nici femeie n-am cunoscut, nici feciorelnic nu sunt’. Neavând siguranța irevocabilului – am ucis, am violat, am făcut cine știe ce dobitocenie – tare greu îți dai seama că indiferent de acte, ai greșit. Sau, cu alt cuvânt care e mult mai larg, dar tocmai de asta atât de greu de folosit : am păcătuit.
De fapt toată poliloghia de aici poate fi redusă la pilda fariseului. Omușorul care cumva își ține scuipatul în gură. Își trage toate umorile din piept, din nas, dar nu le scuipă în afară, așa că-și spune : uite, lumea e curată, fiindcă eu ! Dar el uită totuși că scuipatul este în interiorul lui, murdărește acolo, dacă nu într-afară.

Anonim spunea...

Recitind îmi dau seama că aș putea fi interpretat ca pledând pentru “ia și trăiește și vezi tu pe unde scoți mâneca”. Asta ar fi împotriva voinței mele. Eu vreau să sugerez lipsa unei alegeri bune, care să meargă la sigur înspre o reală salvare, odată ce te afli în camera de hotel – iar prin acest eufemism denunț de fapt lumea, precum e dânsa. Ce ar fi de preferat? Să nu fii în camera de hotel. “Să nu te fi născut”. Dar asta nu mai poate fi schimbat acum. Uite-ne aici, pe toții, stând, așteptând, durând și îndurerând. Și atunci ce-i de făcut? Nu știu. Dar găsesc că e bună o privire până în adâncul realităților cu care ne e dat să ne întâlnim, cu siguranță e de preferat uneia care aplică o rețetă, care folosește algoritmi pentru a explica și rezolva viața. Chiar și atunci când - îndrăznesc să spun - algoritmul aplicat vine însoțit de bună-credință și bună-voință, asta nu-l face mai puțin mecanizat. Și aici, în căutarea opusului mecanicului, impersonalului și indiferentului se deschide întregul areal al truismelor : mai bine viu decât mort, totul e personal etc. Tautologii care nu mai duc nicăieri, iar în cel mai rău caz, duc în alte camere de hotel.