"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

duminică, 19 august 2012

duminica dimineaţa

lumea e un abator
care transformă viaţa
în poveşti...

Hristos preschimbă
în Trupul Său din nou
poveştile
în viaţă...

de aceea
duminica dimineaţa

cei flămânzi
de "viaţa" poveştilor
deschid televizorul

iar cei
sătui de povestea vieţii lor

uşa Bisericii...

5 comentarii:

Anonim spunea...

"Povestirea este o secularizare a mitului. Iar mitul e întotdeauna istorisirea sacrului, o istorisire primordială care povesteşte cum ceva (sau chiar lumea însăşi) a început să existe, în urma căror evenimente un comportament, o instituţie, o modalitate de a lucra sau de a iubi au fost întemeiate. A neglija această dimensiune narativă înseamnă a risca să nivelăm totul. Cred că nici un alt tip de comunicare nu e mai profundă. [...] Din primele timpuri vedem că există o nevoie existenţială de a asculta sau citi poveşti... nu doar de a percepe forme şi sunete.“ (MIRCEA ELIADE, 1983)" – citatul provine de pe coperta a 4-a a cărții Vioricăi Nișcov “Ești cât povestești”

Aș îndrăzni să cred că înțeleg ce vor să spună cuvintele (atât cele din poezie, cât și cele din citatul motto), dar cum niciodată nu te poți baza pe cuvinte sau pe capacitatea de a înțelege, mă văd nevoit, într-o manieră slabă, ușor plăcută, de a-mi explica ce înțeleg prin ‘poveste’. De ‘viață’ nu mă ocup, fiind ocupat să o trăiesc.
Motivul pentru care aleg o metodă discursivă e lesne de înțeles : plăcerea de a te afla în seamă. Fiindcă, evident, mi-aș putea vedea de treabă, rămânând, spre nesănătatea mea, cu părerea, intransigentă până la fixism, pe care o am deja formată, doar că neexprimată – lucru care ar putea fi privit ca un epifenomen al dorinței de a întinde cuvinte aici, dar n-avem timp de finețuri.
Pentru a nu fi păcălit de ipocrizie, de orbire asupra neștiinței (în sensul de ignoranță), voi specifica că versurile cu care nu am legătură, relație, întrepătrundere culturală (nu că nu ar putea exista, dar numai de teologhisme nu mă mai vreau acuzat) și, cu atât mai puțin, existențială sunt : “Hristos preschimbă / în Trupul Său din nou / poveștile / în viață...” . Ceva îmi spune că toată povestea asta se întrețese în jurul acestei fărâmi, continua-voi, însă, demersu-mi nestingherit. Dacă am făcut remarca asta (a incapacității mele) doar pentru a escamota sub un voal al subtilității impostura și fariseismul, rămâne a fi stabilit de cititor.
Acum, o ultimă notă cu funcție repetitivă, înainte de a-mi începe fermentația laic-apologetică: ce e cu viața nu știu – vină parțial asumată, parțial negată, parțial ignorată –, de aici și gluma de mai sus, și nu este aici locul de a discuta despre asta (mă și îndoiesc că ar fi cu putință). Ce încerc eu să-mi clarific, și, desigur, să clarific cititorului ( repet : altfel n-aș scrie asta aici) este modalitatea, traiectul de gândire – dacă pot zice așa – ce trebuie urmat când vorbim și auzim cuvântul ‘poveste’ . Nici nu visez să fiu exhaustiv.
La rigoare, propun să pornim de la un Adam și Eva : etimologie. Cu riscul de a face una à la Hasdeu (fictivă), mă gândesc că ar trebui să privim cuvântul drept ‘po-veste’. Este facil și nu mă îndoiesc că dăunător pentru o gândire sănătoasă, ba mai mult îmi ajută mie în elaborarea argumentului într-o manieră neprevăzută, deci o doză de greșeală există cu siguranță. Continui, totuși. Vocabula ‘po’ îmi apare firesc să provină din ‘popular’, neavând neapărat în vedere pentru asta fondul oral al formării limbi române, iar ‘veste’ este un cuvânt de sine stătător, ba mai mult cunoaștem și o ‘bună veste’. Dicționarul spune că ‘poveste’ provine din slavonă, limbă dragă, dar necunoscută mie, de aceea zic să ne uităm mai bine la fondul latin și germanic.

Anonim spunea...

În engleză avem ‘story’, dar și ‘tale’ – diferențiere care nu există în limba română. De notat : nu a existat o bună deosebire între ‘history’ (istorie) si ‘story’ până în jurul anului 1500; de asemenea, ‘story’ este folosit prin 1690 drept eufemism pentru minciună, iar în perioada noastră se folosește expresia ‘story of my life’ cu sensul de adevăr trist care-mi descrie viața pseudo-complet. Pe de altă parte, ‘tale’ – care provine din danezul ‘taal’ (limbă) – are rezonanțe din ‘to tell’ (a spune), iar ‘tell’ pare-se că ar proveni din germanul ‘zahl’ (număr) : ce legătură este?, păi faptul că a nara, a povesti se poate spune în engleză ‘to count’ (deși este folosit mai des ca a repovesti, a reaminti – to recount), însă ‘to count’ înseamnă și ‘a număra’. Devin stufos și nu e bine. Un ultim lucru vis-à-vis de engleză : cuvântul ‘marchen’ există în limba engleză din 1871 (totodată este și anul în care a murit, nimeni folosindu-l astăzi), provine din germanul ‚das Märchen’ (poveste), și înseamnă o poveste cu specific german, deși la poveste se poate spune și ‘die Geschichte’, care înseamnă totodată și ‘istorie’, lucru similar la francezul ‘histoire’, spaniolul ‘historia’, italianul ‘storia’. Deci doar englezii – pare-se – au făcut acea separare clară între istorie și poveste în jurul lui 1500 (sigur, la români a căzut în „râs câștigător de moravuri” : ce istorie ai mai făcut? – lucru și mai ilar când te gândești la plăcerea românilor de a-și inventa istoria)
Să vedem acum tărâmuri mai calde. Vorbisem de legătura dintre ‘to tell’ (eng. a spune) – ‘zahl’ (germ. număr) – ‘to count’ (eng. a povesti / a număra). Ei, în spaniolă avem ‘contar’ (a povesti / a număra), în italiană ‘contare’ (tot a povesti / a număra), în franceză ‘conter’ / ‘raconter’ – a povesti / a repovesti.
Nu are rost să lungesc mai mult procesul ăsta. Se vede treaba că e complicat. Ce legături există între a povesti și a număra? Între număr și a spune? S-ar putea vedea o analogie : număr - rațiune - spirit și a spune – limbă/trăire – suflet? Există doar o consonanță între limbile latine și germanice, zahl / tell sunând oarecum similar? E dificil. Rămâne totuși ideea clară, pentru mine, că limba știe ce spune (un calambur după atâtea dicționare!). Și anume, între „poveste” și „viață” (în măsura în care ‘a vorbi’ este caracteristic vieții omului, iar ’a aminti’ are o puternică simbolică în economia trăirilor umane) există o comuniune esențială. Poate nu e de tipul apei în burete, sau a sufletului în trup, dar cu siguranță că există, și cu siguranță că una dintre ele nu este subordonată celeilalte.
Se vede treaba că avansăm în studiul nostru de liber-cugetător (ca o paranteză : o prostie mai mare ca acest construct ce se vrea un lucru deștept rar vezi, de parcă libertatea nu e condiția primă a oricărei cugetări, sau de parcă cugetarea veridică poate exista altundeva decât în libertate) .

Anonim spunea...

Când am pus citatul din Eliade la început mă gândeam să glosez pe tema mitului ca fundament al cunoașterii. Acum, nu știu dacă e nevoie să precizez, dar eu gândesc ca suntem de aceeași parte a baricadei. Nu am dubii în ce privește scăldarea-n cele bune a cititorului meu, dar până acolo mult și greu mai este. Astfel că, prezumând o echitate fenomenologică (nu merit cuvântul ăsta, da-l folosesc cu dezinvoltură referindu-mă la faptul că amândoi mâncăm și dormim) se poate închega o discuție. La o adică, unde există diferență de nivel comunicarea este imposibilă, mă gândesc aici la dinții de lapte și vederea în oglindă (nici astfel de exemple nu le-am câștigat, dar abuzez de locul comun al gândirii). Însă, cum se obține această echilibrare, dificil lucru. Se vede în citat avertismentul în ceea ce ține de narativ.
Un fapt : în timp ce scriu asta cu geamul deschis, fiind foarte cald, de jos – stau la bloc – se aude o mașină din care bubuie & duduie o manea. Găsesc că este important pentru a nu mă lua prea în serios.
Revenind din reveria sonoră, găsesc – și nu pot să accentuez asta suficient de tare – că faptul de a spune celuilalt ce e cu viața mea este un lucru de căpătâi. Până și în candida, mereu retorică întrebare “Ce faci?” există o dorință de a ști ce e cu viața celuilalt, dorești să ți se povestească, să povestești, și nu despre orice, ci despre însăși viața ta. E drept, abuzul a transformat întrebarea într-un vidat de conținut salut, iar apoi într-un supărător tic verbal.
De asemeni, drept este să vorbesc și de acea deschidere a televizorului. Problema asta e atât de largă, încât mă cuprinde cu totul. Este o nefericire că am reușit, noi – superbă civilizație tehnolatră –, să avem timpi morți în unica noastră viață, și e o realitate că este un proces ireversibil (progresul odată pornit ...), dar această nevoie de întâmplare pe care o trăim atunci când ne uităm la televizor este o inerență a vieții. În viața omului trebuie să se întâmple ceva, iar marcarea, delimitarea, poftim : instaurarea unei realități, se face prin cuvânt, prin povestire.
E poate o obrăznicie să spun asta, dar : precum Cuvântul (și da, la Logos, la El mă refer) e cuvântul cuvintelor și viața e povestea poveștilor.

Anonim spunea...

PS : nu puțină îmi este prostia, mă bucur totuși că am mobilizat-o pentru a obține, până la urmă, ceva.

Violeta Leontina spunea...

Va rog sa ma iertati ca va deranjez vin cu rugamintea la d-voastra sa publicati un articol despre fetita mea Leontina Nicoleta care are nevoie urgent pentru a se opera in America in clinica din Detroit. Diagnosticul fiind retinopatie de prematuritate.
Mai multe detaliI le gasiti pe adresa de blog: http://leontinanicoleta.blogspot.ro/
0769244865-mama-Violeta Calin
Va multumesc pentru sprijinul acordat.
Astept mesajul d-voastra la adresa de e-mail violetaleontina@yahoo.com
Va multumesc anticipat!