El mă priveşte continuu, fără a-Şi muta privirea pe altcineva, fără a-mi pierde nici o clipă din ochi, fiinţa întreagă...
El mă ascultă neîncetat, numai pe mine, cu urechea pe adâncul meu, pe izvorul gândurilor, căutând cu răbdare un gând pe care să-Şi plece capul...
El mereu veghează, la intersecţia dintre bine şi rău, cu braţele deschise în adâncul conştiinţei mele, gata să mă prindă când o iau spre Prăpastie...
El stă la masa din inima mea şi bea, în fiecare clipă, paharul morţii mele...
El aleargă întruna pentru ca inima mea să bată, are febră când sunt bolnav, plânge ca să am lacrimi, zâmbeşte ca să mi se lumineze chipul....
El îşi aminteşte desăvârşit viaţa mea, ca şi cum ar fi a Lui...
De câte ori încearcă să-Şi deschidă gura şi să-mi spună ceva, încep să vorbesc eu... De câte ori vrea să stea cu mine, eu plec... Cred că de aceea eu nu ştiu nimic despre mine...
Doar de ziua mea când vreau să aflu ce vârstă am împlinit în secunde, mă apropii de El şi-I număr rănile.. 
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu